Avertizare
  • JUser: :_load: Imposibil de încărcat utilizatorul cu ID: 63
Autentificare
updated 3:44 PM UTC, May 24, 2019

Epilepsia canina

Contents[Hide]

Epilepsia face parte din grupul neuropatiilor functionale, alaturi de afectiuni precum: coreea, mioclonia, parapsihozele, boala fricii si altele. Se considera ca neuropatiile functionale includ tulburari nervoase lipsite de un substrat lezional nervos care sa fie direct corelat cu manifestarea clinica foarte evidenta.

Predominanta manifestarilor senzitivomotorii este denumita nevroza sau paranevroza, iar cand primeaza tulburarile functiei de asociatie se foloseste drept ter minologie psihoza sau parapsihoza. Dupa etimologia cuvantului epilepsie, de origine latina, acesta semnifica"surpriza". Epilepsia se defineste ca o perturbare a activitatii electrice excesive sau hipersincrone, brusca, tranzitorie, dar recidivanta a neuronilor cerebrali. Crizele epileptiforme se considera ca sunt rezultatul"descarcarii" rapide a neuronilor.

Epilepsia poate fi adevarata (idiopatica sau esentiala), genetica si simptomatica sau secundara. Termenul de idi o patic se foloseste pentru a descrie epilepsia in care nu s-a diagnosticat nici o leziune clinica sau morfologica. Frecventa cea mai mare este descrisa la caine, fiind posibila si la alte specii.

Epilepsia ereditara este descrisa cu predilectie la rasele: Setter irlandez, Beagle, Cocker spaniol, Labrador retriever, Schnauzer pitic, Husky siberian, Ciobanesc german, Fox terrier.

Cu privire la sexul animalului, se cunoaste faptul ca incidenta este mai mare in randul masculilor, atacul epileptic fiind favorizat de varsta cuprinsa intre 9 luni si 36 de luni, dar posibil si la varsta de 6 luni, pana la 10 ani. La femelele in cazul carora estrul se coreleaza cu atacul epileptic generalizat, tratamentul consta in ovariohisterectomie.

1. Etiopatogeneza

 

Exista doua ipoteze care pot sta la baza explicatiei modului in care se declanseaza marele atac epileptic:

  1. Tulburarea pompei sodice presupune patrunderea ionului de sodiu in neuron si favorizeaza depolarizarea consecutiva si permanenta a membranei celulare. in acest mod se instaleaza hiperexcitabilitatea neuronului. Odata modificata permeabilitatea membranei neuronale pentru electroliti apar si variatii ale concentratiei intra- si perineuronale ale potasiului, clorului si calciului ce pot conduce ca si in cazul sodiului la afectarea excitabilitatii neuronale. Cand un astfel de neuron determina o hiperreactivitate sincrona a unui numar suficient de neuroni normali se formeaza un focar epileptogen. Stimularea permanenta a neuronilor invecinati conduc la marirea focarului epileptic sau pot genera focare epileptice multiple.
  2. Tulburarea mecanismului sinaptic aparut ca urmare a unui dezechilibru dintre neurotransmitatori excitanti (cresterea concentratiei mediatorilor chimici, de tipul acetilcolinei, la nivelul sinapselor) si inhibitori (acidul gamaaminobutiric). Crizele epileptiforme pot fi declansate de excitanti puternici cum ar fi: frica, starile emotive, lumina, zgomotele, insa pot fi produse deopotriva si de afectiuni craniene de origine exogena (intoxicatii cu organofosforice, organoclorurate, tutun, plumb, consum de antigel - etilen glicol, ciocolata - teobromina,) si endogene (afectiuni metabolice - hipoglicemie, insuficienta hepatica, insuficienta renala, hiperestrogenemie, autointoxicatii renale, hepatice, intestinale, encefalite). si afectiunile intracraniene reprezentate de perturbarile structurale si functionale pot genera crizele epileptiforme, la fel cum pe cale reflexa, de la nivelul pielii sau al mucoaselor: otitele, sinuzitele, parazitismul masiv, paradontozele, infectiile de focar pot genera micul atac epileptic (crizele epileptiforme).

2. Tabloul clinic

Convulsiile epileptiforme pot fi focale (partiale) cand activitatea neuronala este anormala intr-o anumita regiune a emisferei cerebrale sau pot fi generalizate cand activitatea neuronala este anormala in ambele emisfere cerebrale. Manifestarile clinice ale epilepsiei se concretizeaza in"Petit mal" (micul rau epileptic),"Grand mal" (marele rau epileptic),"Epilepsia Jacksoniana" (de focar) si Status epilepticus.

Crizele micului atac epileptic includ pierderea cunostintei de scurta durata (1- 3 minute), fara aparitia starilor convulsivante si nici ale tulburarilor neuro - vegetative (incontinenta de urina si de fecale). Cand animalul nu isi pierde cunostinta se vorbeste despre epilepsia Jacksoniana: crizele incep cu tremuraturi localizate pe anumite regiuni (zona capului, zona unui membru), in functie de centrul cortical afectat si se pot generaliza. Simptomele unui atac epileptic generalizat (marele atac epileptic) difera in functie de tipul crizei pe care animalul o experimenteaza.

De cele mai multe ori, crizele epileptice generalizate cunosc trei faze:

  1. Prodromala sau faza de aura cu durata de la cateva secunde pana la cateva minute, ce se caracterizeaza prin schimbarea evidenta a comportamentului cainelui (neliniste, delir, isterie, anxietate, masticatie in gol, salivatie, vanarea cozii);
  2. Ictala sau de atac epileptic propriuzis, manifestandu-se prin pierderea cunostintei, caderea in decubit lateral cu opistotonus, contractii tonico-clonice, pedalare, incontinenta de urina si de fecale. Simptomele postictale au durata de la cateva ore la cateva zile si sunt anomalii clinice pasagere ale functiei cerebrale;
  3. Stertoroasa manifestata cu respiratie bucala, zgomotoasa, reducerea in intensitate a contractiilor tonice, posibil si emisiile involuntare de urina si fecale, animalul revenind treptat la starea de veghe, insa dupa criza este epuizat. Status epilepticus (crize mai lungi de 5 minute) este forma cea mai grava si se concretizeaza prin crize care se succed la intervale scurte de timp. in status epilepticus pot exista 5-10-20 de crize succesive, iar pentru a scoate animalul din aceasta stare este necesara o interventie terapeutica.

3. Diagnosticul

Stabilirea diagnosticului de epilepsie este vitala pentru instituirea ulterioara a unei terapii in vederea combaterii crizelor epileptiforme. Diagnosticul simptomatic se stabileste pe baza anamnezei (obtinerea datelor privitoare la rasa, varsta si sexul animalului, momentul primei manifestari, frecventa si durata atacurilor, regimul alimentar, eventuala expunere la anumite toxice, vaccinarea animalului, tulburarile comportamentale, locomotorii, ale apetitului, ale somnului, ale greutatii corporale), examenului neurologic (fizic si functional), analizelor sanguine (BUN, ALT, ALP, GLU, Ca), urinare, computer tomografiei, rezonantei magnetice. Diagnosticul diferential se va face intre marele atac epileptic si micul atac epileptic.

4. Tratamentul

Tratamentul medicamentos al epilepsiei idiopatice la caine este dificil de realizat din cauza greutatii cu care se stabileste doza, respectiv a concentratiei serice eficiente a anticonvulsivantelor, precum si datorita efectelor secundare nedorite atat imediate, cat si de durata. Tratamentul medicamentos este recomandat cainilor care au manifestat unul sau mai multe atacuri epileptice intr-o singura luna. Trebuit stiut faptul ca medicatia administrata pentru accesele epileptice nu au scopul de a vindeca epilepsia, ci de a o controla. Dintre medicamentele utilizate in combaterea crizelor epileptice, cu cele mai bune rezultate, sunt fenobarbitalul (5-20 mg/kg greutate corporala) si Primidon (15-70 mg/kg greutate corporala) care sufera o oxidare hepatica, rezultand fenobarbital si acid fenil metil malonic. Aproximativ 250 mg de Primidon sunt echivalente cu 60 mg de fenobarbital. Despre primidon se cunoaste faptul ca este hepatotoxic, iar administrarea lui pe termen lung si in concentratie mare conduce la cresterea enzimelor hepatice si la tulburari de comportament. Fenobarbitalul este medicamentul cel mai des utilizat in terapia epilepsiei. Cainii manifesta rapid toleranta la efectele sedative si hipnotice ale fenobarbitalului, insa la doze crescute toleranta la fenobarbital este pierduta si se instaleaza starea de depresie. Ulterior tratamentului cu fenobarbital, cainii vor manifesta apetit crescut, iar referitor la functia hepatica aceasta trebuie protejata cu protectoare hepatice pentru a nu se ajunge in faza de insuficienta. La incetarea tratamentului cu fenobarbital pot aparea semne ale dependentei fizice (tremor, convulsii, miscari necontrolate) si datorita acestor efecte dozele de fenobarbital trebuie reduse treptat inaintea perioadei in care se doreste a nu se mai administra medicamentul. Daca atacurile sunt rare (o singura data pe luna sau mai des), fenobarbitalul se va administra pe cale orala in doza de 2-4 mg/kg greutate corporala, la interval de 12 ore. Diazepamul (Valium) este utilizat in combaterea starii de status epilepticus, in timp ce bromura de potasiu este folosita in terapia epilepsiei la cainii cu afectiuni hepatice. Bromura de potasiu poate fi folosita ca terapie primara de intretinere pentru accesele epileptice, dar cu toate acestea este mai des folosit in combinatie cu fenobarbitalul. Diazepamul se recomanda a fi administrat imediat dupa criza (0.5-1 mg/kg greutate corporala) in supozitor sau injectabil (administrat in perfuzie nu trebuie sa depaseasca 20 mg/animal), el nefiind indicat pentru terapia de mentinere la caine, deoarece efectul are o durata scurta. Concentratia serica a fenobarbitalului conduce la efecte terapeutice si toxice si nu cantitatea de medicament administrata oral.

De aceea, se impune monitorizarea nivelurilor serice tocmai pentru a se evalua daca au fost atinse nivelurile terapeutice sanguine, fara a induce efecte toxice. Concentratia terapeutica a fenobar bit alului la caine trebuie sa se incadreze intre 15 - 45 mg/l (65 - 194 ╬╝mol/l), iar aceste analize se pot efectua la 15 zile dupa inceperea tratamentului.

 

Ultima modificareSâmbătă, 04 August 2018 19:41