Leishmanioza canina

Etiologie. Agentii etiologici se incadreaza in phylum Sarcomastigophora, familia Trypanosomatidae, genul Leishmania, cu speciile L. infantum, L. chagasi. Structural, diferitele specii de Leishmania nu sunt diferentiabile.

Formele amastigote (fara flagel), parazite in sistemul reticulo-endotelial sunt ovoide, de 2-5 μm, au citoplasma omogena, un nucleu sferic si kinetoplastul in forma de bastonas sau sferica si se multiplica prin diviziune binara.

Stadiul promastigot (flagelat) se dezvolta in intestinul si glandele salivare ale flebotomilor.

Este fusiform, cu flagel, dar lipsit de membrana ondulanta, prezinta nucleul central, iar kinetoplastul, spre polul anterior. Dimensiunile sunt de 10-15/2-4 μm.

Ciclul evolutiv se realizeaza cu participarea omului, carnivorelor (cainelui) sau a unor rozatoare, pe de o parte si a flebotomilor, insecte din genurile Phlebotomus, Lutzomyia si Culicoides (Gravino, 2004). Parazitii se multiplica in celulele reticulo-endoteliale, in macrofage si polimorfonucleare.

Flebotomii, hranindu-se cu sange de la indivizii bolnavi, ingera formele amastigote, care se multiplica apoi la nivelul intestinului, ca promastigoti. Intr-un interval de 15-20 de zile, in functie de temperatura ambientala, promastigotele devin infectante, in timpul hranirii, flebotomii inoculeaza parazitii prin inteparea animalelor sau a omului. Multiplicarea amastigotelor in macrofage incepe rapid si prin intermediul acestora se raspandesc in tot organismul.

Caractere epizootologice. Este o boala cosmopolita, cu evolutie endemica in tarile din bazinul mediteranean, America de Sud si SUA (Mircean si Cozma, 2009). Sursele de infectie le constituie rezervorul uman, in India; rezervorul canin, din restul Asiei, bazinul mediteranean si rezervorul rozatoarelor (Tatera) in Africa. Nu exista nicio predispozitie de rasa sau de sex. Varsta nu constituie un factor direct de sensibilitate la caini, dar receptivitatea creste odata cu inaintarea in varsta (Miro si col., 2007). Cainii care traiesc in mediul exterior sunt mult mai expusi atacului flebotomilor. Leishmania infantum este reponsabila de evolutia leishmaniozei viscerale canine in Europa. Cazurile de leishmanioza diagnosticate in zonele indemne sunt de obicei constituite de animale importate din zonele endemice, sau care au facut un sejur pentru o anumita perioada in acele zone.

Simptome. Perioada de incubatie, variabila, de 1-12 luni, pana la 7 ani (Noli, 1999). Cele mai frecvente simptome sunt: abatere, anorexie, slabire, uneori pana la cahexie, schiopaturi, limfadenita periferica localizata sau generalizata, melena, epistaxis, febra intermitenta. Cainii au aspect de „animal batran“ in principal datorita atrofiei maselor musculare, mai ales la nivelul capului. Afectarea renala este cauza principala a mortalitatii canilor cu leishmanioza, se manifesta intr-un stadiu incipient prin modificari umorale tipice glomerulonefritei, cu evolutie spre insuficienta renala cronica. Afectarea oculara este exprimata prin uveita, iridociclite, cheratoconjunctivita uscata si blefarita (Pena si col., 2000).

Simptomele cutanate sunt frecvent intalnite in leishmanioza canina, reprezentate de alopecie difuza, dermatita exfoliativa caracterizata prin prezenta de scuame psoriaziforme, mai evidente pe proeminentele osoase si pe pavilioanele auriculare; onicogrifoza si onicorexis; hipercheratoza si depigmentare nazala asociata cu ulcere si cruste; ingrosarea cuzinetilor plantari si a trufei, cu prezenta de fisuri si ulcere care sangereaza usor; ulcere cutanate atone localizate in zone ale corpului expuse traumatismelor. Leziunile nu sunt pruriginoase (De Lima si col., 2007).

Diagnosticul se bazeaza pe coroborarea datelor clinice si epidemiologice, insa este necesara confirmarea prin examen parazitologic, serologic, sau tehnici de biologie moleculara (PCR) (Guaguere si col., 2008).
Se recomanda ca in urma suspicionarii clinice, diagnosticul sa fie stabilit pe baza a doua metode complementare.

Tratament. Alegerea tipului de terapie se va face in functie de contextul epidemiologic, starea clinica a animalului si rezultatele testelor serologice.
Cainii fara manifestari clinice, cu stare de intretinere buna si la care examenul serologic indica un titru redus de anticorpi, vor fi tinuti sub supraveghere clinica si serologica si vor fi tratati cu alopurinol 15mg/kc per os, in doua reprize pe zi (Denerole, 1996).

La cainii cu starea clinica alterata, la cei cu recidive, cu insuficienta renala grava si cu titru de anticorpi foarte ridicat este recomandata eutanasia.

La cazurile cu situatie intermediara, care sunt cele mai frecvente, se impune un tratament specific completat de o terapie simptomatica.

Tratamentul specific se poate face cu:
l Antimonat de meglumina – este principala alegere in terapia leishmaniozei. Se administreaza in doza de 50-100 mg/kc la interval de 12 ore, administrare s.c., timp de 20-40 zile. Daca dupa 40 zile nu se observa ameliorarea starii animalului, se recomanda alegerea altei molecule;
l Atibogluconat sodic – 10 - 50 mg/kc/zi, s.c., timp de 10-30 zile;
l Alopurinol – 10-30 mg/kc, pe cale orala, la interval de 12 ore, timp de mai multe luni;
l Amfotericina B – lent i.v. in doza de 0,5-0,8 mg/kc, de 2 ori pe saptamana, pana se ajunge la o doza cumulata de 6-16 mg/kc.

Profilaxia si controlul leishmaniozei, se bazeaza pe evitarea expunerii la intepatura flebotomilor si aplicarea de insecticide pe corpul cainilor, insa protectia oferita de aceste insecticide nu este totala si este limitata ca timp, in functie de molecula activa si modul de conditionare al produselor (Maroli si Khoury, 2004; Molina si col., 2006; Otranto si col., 2007). In prezent se fac numeroase cercetari cu scopul de a se obtine vaccinuri cu efect protector, folosindu-se antigene parazitare obtinute in urma cultivarii acestora, sau vaccinuri obtinute in urma utilizarii tehnicilor de biologie moleculara (Bahia, 2007).

Bibliografie
1. Bahia D, Gontijo NF, Leon IR, Perales J, Pereira MH, Oliveira G, Correa-Oliveira R, Reis AB - Antibodies from dogs with canine visceral leishmaniasis recognise two proteins from the saliva of Lutzomyia longipalpis. Parasitol. Res., 100(3):449-454, 2007
2. De Lima VM, Peiro JR, De Oliveira Vasconcelos R – IL-6 and TNF-alpha production during active visceral leishmaniasis. Vet. Immunol. Immunopathol., 115(1-2):189-193, 2007
3. Denerolle P – Leishmaniose canine: difficulté du diagnostic et du traitement (125 cas). Pratique Médicale et Chirurgienne des Animaux deCompagnie, 31: 137–145, 1996
4.Gravino AE – Interpretation of laboratory data during cryptic leishmaniasis in dog. Parasitologia, 46 (1-2):227-229, 2004
5. Guaguere E, Prelaud P, Craig M – A practical guide to canine dermatology. Kalianxis, 167-178, 2008
6. Maroli M, Khoury C – Prevention and control of leishmaniasis vectors: current approaches. Parassitologia, 46 (1-2):211-215, 2004
7. Mircean Viorica, Cozma V – Ghid practic de dermatologie canina. Edit. Risoprint Cluj-Napoca, 173-184, 2009
8. Miro G, Montoya A, Mateo M, Alonso A, Garcia S, Garcia A, Caballero MJ, Molina R – A leishmaniosis surveillance system among stray dogs in the region of madrid: ten years of serodiagnosis. Parasitol. Res. (1996-2006), 2007
9. Molina R, Miro G, Galvez R, Nieto J, Descalzp MA – Evaluation of a spray of permethrin and pyriproxyfen for the protection of dogs against Phlebotomus perniciosus. Vet. Rec., 159(7): 206-209, 2006
10. Noli Chiara – Canine leishmaniasis. Waltham Focus, Vol. 9(2):16-24, 1999
11. Otranto D, Paradies P, Lia RP, Latrofa MS, Testini G, Cantacessi C, Mencke N, Galli G, Capelli G, Stanneck D – Efficacy of a combination of 10% imidacloprid/50% permethrin for the prevention of leishmaniasis in kenneled dogs in an endemic area. Vet. Parasitol., 144(3-4):270-278, 2007
12. Pena MT, Roura X, Davidson MG – Ocular and periocular manifestations of leishmaniasis in dogs: 105 cases (1993-1998). Vet. Ophtalmol., 3(1):35-41, 2000