Stres si imunitate

Sistemul nervos central (SNC) si sistemul imun (SI) sunt interdependente, primul semnalizand neurohormonal, iar al doilea prin citokine. Stresul deprima raspunsul LT la mitogeni, activitatea celulelor NK, productia IL-2 si expresia IL-2R pe limfocite, iar diminuarea manifestarilor sindromului general de adaptare are un efect contrar. Stresul este un element important in structura sociala a mamiferelor, stabilita prin dominanta sociala, existand o relatie intre statutul social si susceptibilitatea la imbolnaviri. In linii mari, populatiile de mamifere sunt alcatuite din indivizi agresivi si pasivi (supusi stresului). Intre cele doua categorii exista diferente comportamentale, fiziologice si de reactia la agentii stresori. Studii efectuate pe suine au evidentiat faptul ca indivizii agresivi exprima un RI celular intens si un RI umoral mai scazut, comparativ cu animalele pasive. Acest fenomen sugereaza ca exista diferente intre activitatea LTh1 si LTh2, la cele doua categorii.

In stres, pozitia centrala o detine axul hipotalamo-pituitaro-adrenocortical si cel medulo-simpato-adrenal. Astfel, cortexul adrenal este stimulat de ACTH-ul hipofizar, sub influenta CRH produs de hipotalamus, urmarea fiind secretia de glucocorticoizi (fig.1). Acestia actioneaza intens supresiv, prin intermediul caii NF-κB, asupra functiilor LT. Alte mecanisme se fundamenteaza pe semnalul indus NF-κB de catre noradrenalina sau pe semnalele directe, transmise pe cale nervoasa, in organele limfoide.

Celulele apartenente SI poseda receptori pentru peptidele opioide, iar neuropeptidele (encefaline/endorfine) sunt eliberate pe parcursul starii de stres. Acestea se pot fixa pe receptorii limfocitelor, influentandu-le activitatea. Astfel, metencefalina si β-endorfina intensifica generarea LTc, iar α-endorfina inhiba anticorpogeneza (contracarata de β-endorfina). Alaturi de neuropeptidele enumerate, SI mai poate fi influentat de ACTH, oxitocina, peptidele vasoactive intestinale, somatostatina, prolactina si substanta P. In principiu, activitatea hipofizei influenteaza SI (ex. timusul).

Multe componente ale SI pot fi suplinite de nervi. In piele, nervii sunt legati de celulele Langerhans, iar prin eliberarea neuropeptidelor le pot deprima activitatea celulelor prezentatoare de antigen (APC). Fibrele nervoase noradrenergice ce inerveaza timusul, pulpa alba splenica si limfonodulii influenteaza fluxul sangvin, permeabilitatea vasculara, migrarea/diferentierea limfocitelor. Activitatea celulelor NK este modulata direct, prin nervul splenic, de catre nucleul preoptic din hipotalamus. In pielea denervata, inflamatia posttraumatica/vindecarea evolueaza mai lent.

 Factorii de mediu (ex. modificarile fotoperioadei) exercita o actiune modulatorie asupra RI, iar reducerea acesteia se soldeaza cu intensificarea reactivitatii imune, procesul fiind mediat de melatonina. La randul sau, SI innascut, poate influenta functia nervoasa. Astfel, anumite citokine (ex. IL-1, IL-6, TNF-α), in conditiile unor infectii induc „comportamentul” specific bolii, transpus clinic prin sindromul febril.

Desi stresul deprima functiile imune si mareste susceptibilitatea la infectii si cancer, paradoxal, acesta exacerbeaza astmul si agraveaza evolutia bolilor alergice/autoimune sau inflamatorii, rezultand ca in functie de tipul de RI (imunoprotector, imunoreglator/inhibitor, imunopatologic) pe care il afecteaza, stresul poate fi benefic sau nociv.

Animalele stresate manifesta, in punctul de expunere antigenica primara, intensificarea activitatii MCP-1, MIP-3α, IL-1α, IL-1β, IL-6, TNF-α, IFN-γ, dar nu si a expresiei genice a IL-4. Totodata, acestea exprima o intensificare a maturarii/traficului celulelor dendritice (DC) din piele spre limfonoduli si a activarii LT la nivel limfonodal. In paralel, la aceasta categorie se inregistreaza sporirea numarului de macrofage activate din piele si limfonoduli si intensificarea supravegherii LT a pielii. Aceste manifestari denota faptul ca intensificarea RI primar, sub actiunea stresului, este sustinuta de elemente ale imunitatii innascute (DC, macrofage), dar si ale celei adaptative (supraveghere LT).

In concluzie, exista cativa factori critici ce influenteaza directia (intensificare/supresie) in care se orienteaza functia imuna, influentata de stres sau de hormonii specifici:

1. durata (acut/cronic) – stresul acut/de scurta durata, suportat pe perioada activarii imune, poate intensifica RI innascut/adaptativ, iar cel cronic/indelungat deprima imunitatea, diminuand numarul/functionalitatea celulelor imune sau intensificand activarea mecanismelor imunosupresive (ex. LTreg), respectiv deregland functia imuna prin promovarea unor raspunsuri proinflamatoare, coordonate de citokinele de tip 2;
2. efectele asupra distributiei leucocitelor – pe parcursul stresului acut, compartimentele bogate in celule imune manifesta o intensificare a reactiilor imune, iar cele in care leucocitele sunt rare exprima imunosupresie;
3. diferentele intre efectele fiziologice ale glucocorticoizilor endogeni si cele induse de concentratiile farmacologice ale glucocorticoizilor sintetici – in concentratii fiziologice, hormonii endogeni pot avea efect imunostimulator, insa aceiasi hormoni, la concentratii farmacologice sau analogii sintetici sunt imunosupresori;
4. efectul stresului sau a expunerii la hormonii specifici raportate la intervalul de timp necesar activarii/desfasurarii RI –in stadiile timpurii ale activarii imune, stresul acut induce intensificarea reactiilor imune, in timp ce in stadiile tardive ale RI induce imunosupresie (fig.2).

Fig.2. Relatia dintre stres, functia imuna si efectul asupra starii de sanatate

Bibliografie

1. Borbil S. - (2004) Imunopatiile la caine - Teza de doctorat - USAMV Cluj-Napoca.
2. Borbil S. - (2006) Imunologie clinica la caine si pisica - Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
3. Borbil S. - (2011) Imunodermatologia la caine si pisica - Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
4. Squires J.E. – (2010) Applied animal endocrinology, 2nd ed. – CABI, Cambridge University Press.