Scriu editorialul acesta după postarea colegului nostru, Petru-Sorin Moga, care întreabă apăsat: «Dar mai are rost să existăm ca profesie?» și pune pe masă, fără cosmetizare, radiografia momentului: presiunea AI-ului și a „Doctor Google”, mirajul telemedicinei, pseudo-experții de serviciu, iar pentru concesionari—mai nou—suspensiva și un fel de sclavagism modern, muncă fără bani pentru întreținerea unui sistem încărcat de sinecuri. E o întrebare grea, născută din oboseală și dezamăgire, și tocmai de aceea merită un răspuns lucid, nu unul reflex.
Este așadar o perioadă, în care realitatea pare să aibă buton de „fast-forward”: războaie mai aproape sau mai departe, lanțuri economice nervoase, inflație care tocește răbdarea oamenilor, statul care strânge șurubul bugetar, tăierea finanțării pentru concesionari, cu efect imediat în teren. Mai puține resurse, mai multă presiune, mai mult risc.
În astfel de vremuri, tentația e dublă: fie alergăm «mai repede, mai tare», fie împietrim. Dar «mai repede» e adesea doar o metodă elegantă de a rata lucrurile importante. Iar împietrirea — ca în poveștile în care ni se spunea clar să nu ne uităm înapoi — e și mai periculoasă. Haosul ne împinge spre aceste două extreme, însă nu ne anulează resursele: experiența și forța profesiei pot, și trebuie, să treacă dincolo de moment.
Cazurile recente din spațiul public au generat revoltă, emoție și o presiune uriașă asupra tuturor actorilor implicați în gestionarea câinilor fără stăpân. În mijlocul acestui vortex se află, din nou, medicul veterinar. Uneori ca acuzat, alteori ca apărător, aproape niciodată ca profesionist lăsat să-și exercite rolul în limitele clare ale competenței sale.
Este momentul să spunem limpede că gestionarea câinilor fără stăpân este o politică publică, nu o atribuție a profesiei medicale veterinare.