V-am promis că vă voi prezenta în continuare patru întâmplări personale, din care vă puteți trage singur concluziile adecvate privind „conducerea” noastră profesională în mod general. Trebuie să vă mărturisesc că acest „articol” al meu, apărut pe Facebook și pe blogul meu personal, a fost scris pentru un public nespecializat; de aceea, trebuia să mă exprim într-un mod care să fie de înțeles și pentru laici.

Armonizarea juridică europeană și „simplitatea” implementării

Întâmplarea cu nr. 1, să zicem: Armonizarea juridică a Uniunii Europene, prevederile practice ale anumitor norme de sănătate animală și „simplitatea” implementării prevederilor cuprinse în acestea într-unul dintre punctele terminale ale Europeii de Est (unde se termină și goticul), sau Cazul cailor „Uniunii”.

Decorul pentru povestea mea de astăzi este România rurală, sau mai exact, o comună mare, situată într-unul dintre cele mai estice puncte ale Transilvaniei, iar data este cu un an înainte de aderarea României la Uniunea Europeană (2006).

Cu toate acestea, înaintea dezvoltării cronicii propriu-zise, dragul cititor ar trebui să-mi permită să-i ofer informații esențiale pentru înțelegerea deplină a poveștii cu câteva rânduri introductive.

Într-unul dintre acordurile finale ale negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România s-a angajat, printre altele, să îmbunătățească calitatea situației epidemiologice a bolilor infecțioase la animale și, în cazul unora dintre acestea, să ia măsuri imediate, drastice și radicale, pentru eliminarea lor completă. (ceea ce ar fi corect din toate punctele de vedere).

În sfera eradicărilor a intrat și Anemia Infecțioasă a Cabalinelor (AIE), care afectează doar animalele aparținând speciei ecvideelor. Întregul sector ecvestru și medicina veterinară ar profita pe termen mediu și lung dacă s-ar reuși eradicarea totală a acestei maladii de pe teritoriul țării.

Pe atunci, din câte știu, în toată țara erau înregistrați zeci de mii de cai care sufereau de această boală.

Până atunci – ca și în zilele noastre – tot efectivul de cai era supravegheat prin examenul serologic anual și obligatoriu; i-am marcat pe indivizii infectați, dar puteau rămâne în efectiv.

Amintirile mele frumoase includ anii în care am reușit singur prelevarea probelor de sânge de la aproximativ 370 de cai într-o zi, într-o locație desemnată de subsemnatul. Din păcate, întâmpinarea căruțelor sosind și apoi plecând în rânduri uriașe și în ordine militară aparține trecutului și nu poate decât să-mi îmbogățească depozitul amintirilor mele minunate de odinioară.

Despre anemia infecțioasă a cabalinelor (AIE)

Agentul patogen al AIE este un virus destul de rezistent, care poate fi răspândit de către artropozi ca vectori mecanici, dar adesea pacienții asimptomatici sau caii infectați îl excretă și ei cu secrețiile lor, acest agent patogen fiind „specializat” în deteriorarea țesuturilor hematopoetice.

Aș dori să remarc că, conform experienței mele, cel puțin în regiunea noastră, primul atac febril acut a trecut în mare parte neobservat la caii infectați; infecțiile au fost asimptomatice în 90% (!) din cazuri. (Absența frecventă a simptomelor este menționată și în cartea de Epidemiologie Veterinară scrisă și editată de prof. dr. Sándor Tuboly la FMV din Budapesta).

Ordinul de abatorizare și disperarea proprietarilor

Și de aici, povestea mea începe să devină mai „incitantă”. Până la data menționată mai sus, în circumscripția mea erau înregistrați 12 cai infectați cu AIE. Cai care au îndeplinit perfect sarcinile zilnice – de tras bușteni, de exemplu – fără a prezenta simptomele specifice bolii.

Complicațiile au apărut atunci când, la ordinul Direcției Sanitar-Veterinare Județene (DSV), trebuia să anunț proprietarii acestor cabaline că sunt obligați să-și prezinte animalele pentru predarea lor spre abatorizare.

Ce să zic, nu a fost ușor; chiar de atunci am primit câteva comentarii mai dure...

Într-o dimineață de vară, toți cei 12 cai și proprietarii lor s-au prezentat la locația desemnată pentru predarea acestora. Nu voi uita niciodată expresiile faciale și furia oamenilor disperați, pentru că au fost nevoiți să scape de caii lor, care s-au dovedit a fi în stare de muncă, fără să fie observat vreun semn specific al bolii la ei.

Personal nici nu am vrut să fiu prezent la acțiunea respectivă, doar că epidemiologul nostru județean de la acea vreme m-a rugat cu amabilitate să particip, spunând:

— Csaba, oamenii au încredere în tine, te ascultă, îți apreciază munca, nu ne dezamăgi. Știi foarte bine că începerea lichidării complete a AIE va avea loc cu acest pas, ceea ce este în interesul nostru al tuturor. În plus, este o cerință urgentă a UE pe care trebuie să o îndeplinim, a adăugat el.

În dimineața deja amintită, s-a dezlănțuit iadul când au apărut inspectorii veterinari desemnați (medicul zonal și inspectorii Poliției Sanitar-Veterinare), iar fermierii exprimau în mod agresiv toată furia acumulată asupra autorităților.

O masă densă de diverse înjurături selectate – ungurii știu să înjure ca lumea – zburau în aer timp de câteva ore, fără ca procedeul propriu-zis, efectuat în mai mulți pași, de evaluare a valorii ideale a animalelor să se înceapă măcar. M-am speriat foarte tare când unul dintre colegii mei desemnați a fost strâns de guler de către un fermier nemulțumit.

În acel moment, m-am îndreptat către ei cu niște cuvinte nesolicitate:

— Oameni buni, opriți-vă, să ne putem auzi reciproc! Oricine dintre proprietari, dacă consideră că nu este mulțumit de munca mea prestată ca medic veterinar în comună (de fapt, am folosit și alte cuvinte, care nu tolerează cerneala tipografică) sau nu m-am ținut vreodată de cuvânt, poate să apuce frâiele cailor săi și să-i conducă acasă! Însă dacă considerați că merit încrederea voastră, trebuie să înțelegeți că aceasta este o măsură oficială obligatorie, de care nimeni nu este încântat, dar nerespectarea acestei prevederi va duce la alte măsuri, mai dureroase pentru toată lumea! Așa să vă calmați vă rog, pentru că va trece cel mai scurt timp posibil între momentul predării cailor Dvs. spre abatorizare și plata valorii legale a acestora. (Limita maximă stabilită era de trei luni la acea vreme de către autoritatea competentă). Îmi dau cuvântul meu de onoare că nu veți rămâne fără bani și cai! strigam cu glas tare.

După cuvintele mele, spiritele s-au potolit; deși bombănind, mi-au îndeplinit cererea, pe care am încercat să o apreciez pentru ei cu câteva doze de bere și pălincă...

Și da, fermierii au putut aștepta de dimineața până târziu în noapte, până când a sosit în sfârșit camionul de transport animale și și-au putut încărca caii.

Rareori am avut ocazia să-i văd pe secui plângând, dar atunci am avut ocazia să observ că unii dintre bărbații înstăriți, în vârstă, au fărâmițat în secret ceva la fanta palpebrală.

Termene depășite și o decizie personală

Au trecut lunile, una după alta, și am întrebat autoritățile SV fără să primesc vreun răspuns concret despre calendarul plăților promise:

— Nu știm nimic concret, nu depinde de noi, a fost răspunsul directorului DSVSA.

Ei bine, după expirarea termenului limită promis, persoanele implicate în caz au început să ridice din ce în ce mai mult din sprâncene, apoi și-au exprimat nemulțumirea, iar după un timp au început chiar să-l acuze pe autorul acestor rânduri:

— Știm că și tu ești implicat, ne-ai “înnegrit” caii, ar trebui să-ți fie rușine! a strigat cineva odată.

În acel moment, am transportat pe banii mei pe fermierii afectați la DSVSA pentru un mic schimb de idei cu directorul executiv de atunci. Însă acolo, spre surprinderea mea, fermierii s-au simțit jenați și și-au exprimat nemulțumirea mult mai frumos decât făcuseră mie acasă, în sat. Și bineînțeles, au fost plătiți cu câteva promisiuni frumoase.

Într-o dimineață, unul dintre păgubași a trecut pe la cabinetul meu și mi-a adresat următoarele:

— Domnule doctor, v-am respectat și stimat întotdeauna, m-ați ajutat de multe ori, chiar și noaptea la necaz. Dar mi-am câștigat pâinea cea de toate zilele familiei cu acel cal, nu am bani să cumpăr alt cal, așa că nu am de ales decât să vă omor, și să știți, că am mai stat în închisoare – rostea calm cuvintele, după care trântea ușa dispensarului.

Am sunat la DSV și am povestit directorului executiv despre incident, care a doua zi dimineață îmi repartizase un jandarm de la Jandarmerie lângă mine, fără a mă anunța de acest lucru.

Stăteam în birou când a apărut jandarmul și s-a prezentat, zicându-mi că fusese însărcinat să mă protejeze, așa că de acum înainte mă va însoți peste tot. Abia am reușit să-l conving că nu am nevoie de nicio apărare și să-l trimit înapoi, spunându-i că mă voi descurca singur.

Acasă, cu soția ne certam într-un mod destul de aprins de câteva luni despre dorința mea de a le plăti fermierilor prețul convenit pentru cei 12 cai, chiar și din credit de la bancă, întrucât îmi dădusem cuvântul meu pentru proprietari.

Auzind această idee a mea, colegii mei au vrut și ei să mă convingă să nu achit contravaloarea animalelor abatorizate: — Să nu te simți vinovat, dacă statul nu se ține de cuvânt. Să nu o faci, nu plăti! mă sfătuiau.

În fine, la câteva zile i-am invitat pe păgubași la sediul Consiliului Local și, cu banii împrumutați, în prezența martorilor, i-am despăgubit pe fiecare.

După încă un an – și după o rectificare legislativă înaintată de cineva apropiat subsemnatului la aceea vreme în Parlamentul României, pentru ca să se poată fi efectuată procedura despăgubirilor din partea statului – trebuia să mă mulțumesc cu aproximativ trei sferturi din suma totală a despăgubirilor, datorită „costurilor poștale” ale statului, precum și pentru că unul dintre cai „s-a dovedit” a fi „subevaluat” în ochii unei familii care suferise o nenorocire și mai mare la vremea respectivă (decedase proprietarul) așa că am plătit și diferența din banii proprii văduvei...

După această poveste, o vreme nici măcar nu am încercat recoltarea probelor de sânge de la cabaline din comună pentru AIE, însă nu am fost concediat din funcția de medic veterinar împuternicit, cu toate că la acea vreme România era deja membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.