Ai absolvit USAMV Cluj și ai fondat Petit Fauna la Zalău. Ce te-a determinat să alegi medicina veterinară ca drum profesional?

George: Am absolvit USAMV Cluj-Napoca în 2020, chiar în plină pandemie. A fost o perioadă în care nimic nu părea sigur, dar, culmea, atunci s-au așezat multe lucruri pentru mine. Era vorba, pe atunci, că va ține 2 săptămâni, iar (pe atunci) prietena mea mi-a zis să nu străbat țara până la Tulcea (de unde sunt eu), și să rămân la Zalău. Așa mi-am cunoscut viitorii socri și, încet-încet, am prins rădăcini la Zalău. Apoi soția mea și-a găsit un loc de muncă aici și, dintr-un simplu „să vedem cum e”, Zalăul a devenit „acasă”. Cât despre alegerea profesiei… sincer, cred că meseria m-a ales pe mine. Dacă l-ați fi întrebat pe George, copilul de 7 ani, „ce vrei să te faci când vei fi mare?”, ar fi răspuns imediat și fără ezitare: veterinar. Pasiunea pentru animale a fost mereu prezentă, ca o bătaie prietenoasă pe umăr, de la spate, care m-a ghidat și m-a împins înainte. Și uite-mă acum, trăindu-mi visul de copil — doar că, pe lângă câini și pisici, jonglez și cu hârtii, telefoane și programări (partea de „viață reală” la care nu m-am gândit deloc când aveam 7 ani)

Cum a fost tranziția de la student la medic veterinar practician și antreprenor? 

George: Tranziția a fost… brutală. Eu am fost parte din generația care a terminat facultatea în plină pandemie. Totul s-a încheiat în fața calculatorului: examenul de licență online, câteva felicitări prin ecran și apoi… negru. Gata, eram medic veterinar. Fără fanfare, fără flori, fără robe, fără momentul acela în care să îți vezi profesorii, colegii și părinții emoționați.

Recunosc, m-am simțit puțin „trădat” de context. Am muncit ani întregi pentru ziua aceea și, în loc să fie apogeul, a fost doar un click de „Leave Meeting”. Atât de mult m-a apăsat, încât m-am înscris la doctorat la fără frecvență, doar cu speranța că, într-o zi, voi putea trăi pe deplin ceea ce trebuia să simt la absolvire.

Apoi au venit zilele de vară… Partenera mea și-a găsit un loc de muncă, cu greu și foarte slab plătit. Atunci am realizat cu adevărat ce înseamnă această meserie: muncă multă, responsabilitate enormă, studiu continuu, nervi întinși la maximum, apeluri la orice oră — și toate astea, pentru salariul minim pe economie. A fost un duș rece, dar și momentul în care am înțeles că, dacă vrem să rămânem în Zalău (la dorința ei, bineînțeles), trebuie să găsim o soluție.

Și așa cum meseria m-a ales pe mine, la fel și antreprenoriatul ne-a ales pe noi. Nu era un vis de-al meu și nici măcar un plan bine pus la punct, ci pur și simplu singura cale prin care puteam să rămânem aici și să construim ceva stabil. Am pornit, cum s-ar spune, cu frica în sân, dar cu speranța că dacă facem totul cu seriozitate și suflet, lucrurile se vor așeza.

Ce ai învățat cel mai greu în acești ani de muncă în cabinet? 

George: Cel mai greu lucru pentru mine a fost, fără îndoială, să învăț să fiu organizat. Eu am avut dintotdeauna o personalitate… hai să-i spunem „artistică”. În mintea mea era foarte simplu: vreau să consult, să tratez, să ajut animale. Dar când ești patron, mai ales într-un cabinet veterinar, descoperi rapid că nu poți să trăiești doar din pasiune. Trebuie să ții totul în ordine: contabilitate primară, consimțăminte, contracte, protecția datelor, registre și alte munți de hârtii care nu se rezolvă cu „o mângâiere pe blăniță”.

Pentru mine, toată această birocrație a fost un adevărat coșmar. Norocul meu a fost că am pus, ca un soț responsabil, povara asta pe umerii soției mele, care a fost stâlpul din umbră. Problema a apărut, însă, când ea a intrat în concediu maternal… și, brusc, de ceea ce fugisem s-a întors la mine, cu dobândă. A fost momentul în care am înțeles că nu mai pot fugi de organizare — și că, oricât aș vrea eu să fiu „artistul cabinetului”, dacă nu am grijă și de partea administrativă, totul se clatină.

Ce înseamnă, în mod concret, să fii medic veterinar într-un oraș mic? 

George: Oh, aici ați atins un punct sensibil. Să fii medic veterinar într-un oraș mic înseamnă mult mai mult decât să fii un bun profesionist. Trebuie să fii și artist, și psiholog, și pedagog, și uneori chiar mediator — iar lumea le-ar vrea pe toate, dacă se poate, gratuit.

Realitatea este că într-un oraș mic nu ai acces la resursele și infrastructura cu care am fost obișnuiți în perioada studenției, la Cluj. Știm foarte bine că, pentru un diagnostic corect, în anumite cazuri ai nevoie de un CT, de exemplu. Dar la Zalău nu există niciun astfel de aparat, pentru că nu ar fi rentabil, așa că trebuie să găsim alternative, să ne adaptăm și să practicăm uneori ceea ce eu numesc „medicină de compromis”. Nu e ceea ce ne dorim, dar e ceea ce putem face pentru a ajuta, în limitele date.

Apoi mai este și partea relației cu proprietarii. Din păcate, nu toată lumea acordă animalelor importanța pe care ar merita-o. Sunt situații sfâșietoare în care, dacă tratamentul trece de o anumită sumă, primul gând al multor proprietari merge spre eutanasiere. Pentru un medic care a muncit să salveze o viață, e un moment greu de digerat.

Una peste alta, meseria aceasta ne-a învățat să ne adaptăm constant. Eu sper, însă, ca într-o bună zi și județul în care am ales să profesez să ajungă la nivelul celor vecine, atât ca dotări, cât și ca mentalitate. Până atunci, facem tot ce putem, cu suflet și cu răbdare.

Povestea roșiei uriașe din solarul tău a devenit virală. De unde vine această pasiune pentru grădinărit și cum se leagă ea de amintirile din copilărie? 

George: Da, roșia mea gigantică a devenit, fără să vreau, virală. N-a fost un plan de marketing, ci pur și simplu o surpriză de grădinărit. Sincer, nici nu știu exact de unde a apărut pasiunea asta. Totul a început anul trecut, când soția mea era însărcinată și, de obicei, după ce veneam de la cabinet, ea adormea devreme. Eu rămâneam singur în grădină, unde împărțeam terenul cu bunica ei. Și încet-încet, am început să prind drag de lucrul cu pământul, de grija pentru fiecare plantă și să văd cum lumea se minunează când le arăt roadele. Dacă e să o leg de copilărie… ei bine, eu am crescut în Tulcea, fix în mijlocul orașului, fără teren pe care să cultivăm legume. Mama însă ne cumpăra zilnic legume proaspete de la piață, care era la un minut de casă. Iar roșiile erau mereu vedetele. Vara, mesele noastre erau simple și geniale: roșii, brânză și caras prăjit (care, pe atunci, era 4 lei kilogramul). Și dacă ar fi să pun într-o imagine roșia uriașă de azi, m-aș întoarce la o după-amiază de iulie din copilărie, când stăteam cu prietenul meu venit din Galați și mâncam pe nerăsuflate roșii cu brânză. El se lăuda, evident: „La mine, la țară, roșiile sunt mult mai mari decât aici, la Tulcea.” Iar după mulți ani, chiar el mi-a dăruit semințele acelea, din care au crescut roșiile uriașe de acum. Abia atunci am putut și eu, în sfârșit, să gust roșiile acelea mari de care îmi tot povestea.

Soiul „Crăiasa de Galați” are o istorie aparte. Cum ai reușit să îl recuperezi și să îl aclimatizezi în grădina ta? 

George: Primul meu an de grădinărit trecuse, a venit frigul și, odată cu el, am mutat activitățile în casă. Așa am început să îmi fac planurile pentru anul următor, care urma să fie unul special, pentru că tocmai îmi cumpărasem și un solar. Odată cu el, a apărut și dorința de a diversifica colecția de soiuri de roșii, așa că am început să întreb în stânga și în dreapta după soiuri vechi, rare, cu povești în spate. Și atunci mi-a venit în minte prietenul meu din copilărie și replicile lui despre roșiile uriașe din Galați. I-am scris și, ca norocul, s-au găsit câteva semințe și pentru mine. Din ele a crescut „Crăiasa de Galați”, roșia-campioană care a atras atâta atenție. Pentru mine, ea nu e doar o roșie impresionantă ca dimensiune, ci și o legătură între amintirile de copil și prezent, între poveștile din curtea copilăriei și grădina mea de acum.

Ai descrie grădinăritul ca pe o formă de terapie după zilele solicitante din cabinet? 

George: Da, cu siguranță. Pentru mine, grădinăritul a fost o formă de terapie. După zilele solicitante din cabinet, în care totul e agitație și responsabilitate, grădina mi-a oferit liniștea de care aveam nevoie. A fost refugiul unde am putut să stau singur, să-mi pun ordine în gânduri și să mă încarc cu energie pentru a doua zi.

În postările tale vorbești deschis despre cum arată o zi obișnuită la Petit Fauna. Ce te motivează să continui? 

George: Da, încercăm să fim prezenți și în mediul online, pe cât ne permite timpul, pentru a arăta oamenilor cum arată cu adevărat viața de medic veterinar într-un oraș ca Zalău. Cred că transparența asta apropie mult comunitatea de noi și face parte din misiunea noastră de a educa și de a construi încredere.

Cât despre motivație… nu cred că m-am gândit vreodată serios la asta. Dar dacă mă gândesc acum, sunt două lucruri clare. Primul ține de familie: suntem deja trei și vreau să le ofer siguranță și stabilitate. Al doilea ține de felul meu de a fi. Pur și simplu nu-mi permit să fac lucrurile de mântuială. Dacă mă apuc de ceva, trebuie să fie bine făcut, cu pasiune și cu dorința de a excela. Așa îmi este personalitatea, așa m-am format și așa funcționez.

În fiecare zi apar provocări noi, dar cred că tocmai ele sunt cele care mă motivează să merg mai departe și să cresc atât ca medic, cât și ca om.

Care este, pentru tine, cea mai grea parte a meseriei? Dar cea mai împlinitoare? 

George: Cea mai grea parte a meseriei, fără îndoială, este faptul că un medic veterinar — mai ales atunci când are propriul cabinet — nu are program fix. Nu există acel „de la 9 la 17 și gata”. Practic, ești de gardă permanent. În alte meserii, oamenii spun „dacă închidem o săptămână, nu moare nimeni”. La noi, din păcate, nu e așa.

Sunt seri în care ajung acasă obosit și tot ce-mi doresc e să intru în solar să copilesc tomatele, dar atunci sună telefonul. Alteori aș vrea să petrec timp cu familia sau să scriu la doctorat, dar responsabilitatea meseriei mă cheamă din nou. E un ritm care, în timp, devine apăsător și consumă multă energie.

Pe partea cealaltă însă, vine și recompensa: acel moment în care vezi un animal care își revine și, odată cu el, bucuria din ochii stăpânilor. Sentimentul acela e unic. E ca o energie dulce care îți hrănește orgoliul profesional și îți șterge, măcar pentru o clipă, toată oboseala acumulată. Un sentiment pe care doar medicii îl cunosc.

Cum reușești să gestionezi partea clinică, activitatea farmaciei veterinare și relația cu clienții? 

George: Cum spuneam și mai devreme, este o adevărată artă să jonglezi între partea clinică, comerțul din farmacia veterinară, toaletajul canin, relația cu clienții și, peste toate, birocrația. Uneori simt că fac gimnastică de performanță între toate aceste roluri.

Momentan, recunosc, nu e ușor să le gestionez pe toate, mai ales că o parte importantă din sarcini reveneau soției mele, iar acum au rămas în totalitate responsabilitatea mea. Dar cred că secretul stă în două lucruri: pe de o parte, în automatizări — orice procedură care îți economisește timp face diferența; pe de altă parte, în echipa pe care o ai lângă tine. Un personal competent, pe care te poți baza, este cheia pentru a duce la bun sfârșit toate „misiunile” care apar într-o singură zi.

Există animale sau cazuri care te-au marcat profund? Ne poți împărtăși unul dintre ele? 

George: Cred că fiecare medic veterinar clinician are câteva cazuri pe care nu le va uita niciodată. Pentru mine, unul dintre acestea este povestea lui Tarzan, un motan de culoarea „siamese fire point”, leit cu motanul meu de acasă, Tofu.

Într-o zi însorită, Tarzan a decis să exploreze curtea vecinilor, deși știa că acolo trăia un câine de dimensiuni considerabile. Din păcate, curiozitatea aproape l-a costat viața: a ajuns sfâșiat, cu multiple fracturi pelviene și leziuni la nivelul coloanei vertebrale. Radiografia făcută la un alt cabinet din Zalău a venit cu verdictul dur: recomandare de eutanasie.

Proprietara mi l-a adus înapoi plângând și rugându-mă să încerc să îl salvez. Recunosc, am empatizat poate mai mult decât ar fi „profesional” indicat, pentru că semăna izbitor cu Tofu, motanul meu. M-am pus imediat în situația de a-mi imagina că este el pe masa de consultație și mi-am zis că trebuie să fac tot ce îmi stă în putere, deși managementul fracturilor nu sunt de competența mea.

Cu terapie de susținere, medicație analgezică, fizioterapie și multă răbdare, Tarzan și-a revenit. Astăzi aleargă din nou prin curte, iar povestea lui este pentru mine dovada vie că, uneori, chiar și atunci când șansele par minime, lupta merită dusă până la capăt.

Postările tale din online sunt adesea educative, sincere și foarte bine primite. Ce rol are pentru tine comunicarea cu publicul larg? 

George: La 30 de ani mă consider încă un medic veterinar foarte tânăr, aproape la început de drum, cum ar spune alții: „la grădiniță”. Venind într-un oraș nou, unde nu mă cunoștea nimeni, a trebuit să găsesc modalități prin care să îmi fac munca vizibilă și să pot rezista pe piață. Iar cel mai puternic instrument pe care l-am avut la îndemână a fost social media. Dacă ai conținut de calitate, oamenii te descoperă repede și înțeleg cine ești și ce faci. De aceea cred că e esențial să menținem constant o legătură și cu publicul din mediul online, nu doar cu cei care ne trec pragul cabinetului.

Cât de receptivi sunt, din experiența ta, proprietarii de animale la mesajele despre prevenție, nutriție sau vaccinare? 

George: Desigur, depinde foarte mult de personalitatea fiecărui proprietar și de legătura pe care o are cu animalul său. Sunt oameni care absorb cu mare atenție fiecare informație pe care le-o dau, și oameni care par că ar fi mai interesați de altceva atunci când eu le fac recomandări– dar asta e normal, fiecare om e diferit.

Am observat totuși un tipar interesant: la primul consult, mai ales când animalul este nou în familie, proprietarii sunt foarte atenți și respectă riguros tot ce ține de prevenție, educație, alimentație de calitate și comportament. Pe măsură ce trece timpul, apare o ușoară relaxare: poate se uită de o deparazitare, poate vaccinul era programat pentru primăvară și n-a mai fost timp… lucruri normale în viața de zi cu zi.

Rămâne însă esențială relația medic–proprietar, pe care o consider imperios necesară: ea garantează că, indiferent de micile scăpări de zi cu zi, există un mediu prietenos și sănătos și o cale direct prin care poți să ceri ajutorul, astfel sănătatea și bunăstarea animalului rămân mereu pe primul loc.

Cum îți găsești echilibrul între muncă, grădină, viața de familie și timpul personal? 

George: Echilibrul între muncă, doctorat, grădină, familie și timp personal nu e deloc ușor de găsit. De multe ori simt că trag prea multe sfori în același timp, și inevitabil unele scapă. Am apelat și la ajutorul soției, am mai făcut compromisuri, dar cred că important e că fiecare dintre aceste lucruri îmi aduce, la final, o formă de satisfacție. Cea mai mare dorință a mea acum e să închei doctoratul, ca să pot lăsa în urmă o grijă mare și să mă pot concentra mai mult pe clinică și, mai ales, pe familie.

Ce sfat le-ai da tinerilor medici veterinari care visează să își deschidă propriul cabinet? 

George: Primul meu sfat pentru un tânăr medic veterinar ar fi să nu se grăbească. E important să lucrezi cel puțin 2 ani într-un alt cabinet înainte să deschizi pe cont propriu, ca să capeți experiență reală și să vezi cum funcționează lucrurile în practică. Al doilea sfat: să pornești cu un capital echilibrat – nici prea mic, pentru că vei rămâne descoperit, dar nici foarte mare, pentru că riști să te sufoci financiar. Un cabinet moderat dotat e suficient la început, urmând ca investițiile și aparatura mai performantă să vină treptat, odată cu cererea.

Un alt aspect extrem de important este să ai un atuu personal, ceva care să te diferențieze pe piață. În cazul meu, de exemplu, în Zalău nu se ocupa nimeni de animale exotice, iar acest lucru a făcut ca multe cabinete să redirecționeze cazurile către mine.

Și, poate cel mai important, trebuie să ai răbdare și perseverență. Primii 3-4 ani sunt grei, clientela nu se formează peste noapte. Trebuie să fii dispus să intri „cu capul înainte” în această aventură și să crezi în ceea ce faci, altfel e greu să reziști.

Ce planuri ai pentru viitor – cu Petit Fauna, cu grădina ta și cu proiectele tale de comunicare online? 

George: Pe termen scurt și mediu, obiectivul principal este să finalizez doctoratul. După aceea, vreau să investesc mai mult în partea de comunicare online, pentru că simt că oamenii au nevoie să vadă și partea nevăzută a muncii noastre – nopțile pierdute, emoțiile, dar și satisfacțiile uriașe.

La Petit Fauna, ne dorim nu doar să oferim servicii medicale de calitate și atenția necesară pentru ca animăluțele să fie îngrijite și să rămână sănătoase, ci și să inovăm medicina veterinară din Zalău. Vrem să aducem servicii care până acum lipseau, fie din cauza dotărilor insuficiente, fie a lipsei de personal calificat. De aceea investim constant în echipamente și în pregătirea noastră profesională.

În ceea ce privește grădina, ea rămâne locul unde îmi reîncarc bateriile. Planul este să duc mai departe pasiunea asta și să fac cunoscute soiuri vechi și rare de legume, în special tomate, pentru ca oamenii să redescopere gusturile autentice și să înțeleagă câtă valoare are tradiția.

Trăim într-o epocă în care primează „mult și ieftin”. Eu îmi doresc să fiu printre cei care arată că se poate și altfel: cu grijă, pasiune și consecvență, atât în medicină veterinară, cât și în grădinărit.

Care este cea mai mare mândrie din grădina ta? 

George: Anul acesta am avut parte de multe motive de mândrie în grădină, dar și de provocări. Primul loc în topul realizărilor îl ocupă fără îndoială recordul cu „Crăiasa de Galați”, o roșie de 1560 g care a stârnit mult interes și pe internet. Tot în acest sezon, pe 23 august, am participat la Festivalul Tomatelor și Biodiversității de la Sibiu, desfășurat în incinta muzeului Astra. Acolo am reușit să obțin locul I la categoria „tomate mari” cu soiul Pink Berkeley Tie Dye și locul II la categoria „roșii cherry” cu soiul Rapsodia, primit cadou de la Banca de Resurse Genetice Vegetale din Buzău. Sunt reușite care îmi dau încredere să continui și mai hotărât acest drum.

Pe de altă parte, solarul meu arată momentan jalnic din cauza fusariozei, o boală care a afectat aproximativ 80% din plantele de tomate. După cum știu și colegii mei medici, e mult mai ușor să previi decât să tratezi, așa că am decis ca anul acesta să mănânc roșii bio, netratate, și să aplic anul viitor mai multe măsuri de prevenire pentru a proteja plantele. Oricât am învățat până acum, rămâne valabil că lecțiile continuă să vină, fie în grădină, fie în cabinetul veterinar.