Despre începuturi. Cum ați descoperit pasiunea pentru medicina veterinară? A existat un moment anume care v-a convins că acesta este drumul potrivit?

Părinții mei fiind profesori — mama de matematică, tata de biologie — îmi doreau, bineînțeles, ca orice părinte, doar binele.

Mai întâi, mama a încercat să facă din fiul ei un om onorabil, iar cum ingineria era o oportunitate de a excela în timpul dictaturii comuniste, s-a gândit că ar fi o carieră excelentă și pentru fiul ei.

Îmi plăcea matematica într-o oarecare măsură și am studiat-o, dar fizica nu era tocmai pe placul meu, în ciuda orelor suplimentare. În adâncul sufletului știam că nu voi deveni niciodată inginer și, odată sosit acasă de la meditații la fizică, am trântit manualul de fizică pe jos în fața părinților mei și am declarat că nu voi deveni inginer niciodată.

Ei nu mi-au spus nimic atunci, dar după câteva zile, tata m-a rugat să merg undeva cu el. M-a dus la o fabrică de lăzi, unde m-a prezentat prietenului său director, spunându-i că fiul său nu știe încă ce vrea să facă cu viața lui, așa că s-a gândit că, după ce termin liceul, aș putea găsi un loc de muncă la el.

Directorul s-a uitat la mine și mi-a zis cu amabilitate că are nevoie exact de tineri ca mine în departamentul de montat lăzi. M-am uitat împrejur în clădirea rece a fabricii, am observat și câteva geamuri sparte, muncitorilor le ieșeau aburi din nas și gură, unii dintre ei fumau, alții își încălzeau mâinile și le frecau din când în când, și imediat mi-am dat seama că studiul ar putea fi soluția mea salvatoare.

Tata mi-a dat încă o săptămână de gândit, întrucât pe vremea aceea nu se intra la facultăți dacă nu dădeai silința maximă și dacă nu luai meditații suplimentare la materiile necesare pentru examen.

După ce am stat pe gânduri o săptămână, mi-au rămas două opțiuni: fie să devin pastor calvinist, fie medic veterinar. Și a rămas a doua variantă, întrucât de mic copil aveam întotdeauna animale de companie.

Părinții mei nu erau prea încântați de alegerea mea, întrucât nu stăpâneam bine nici limba română – fiind dintr-un mediu unde numai la școală, la orele de limbă și literatură română, auzeam cuvinte românești – și întrucât aveau și un prieten de familie care le povestea lor despre greutățile medicului veterinar în C.A.P.-uri (Cooperative Agricole de Producție).

Deci, pe lângă faptul că nu stăteam bine cu limba română, pe deasupra trebuia să stăpânesc până la data examenului de admitere și materialul unei cărți profesionale pe care doar elevii din liceele cu profilul respectiv o aveau ca material de studiu școlar, noi însă nu.

În fine, am demonstrat în cele din urmă părinților mei că sunt capabil.

Ce v-a inspirat cel mai mult în anii studenției și care au fost profesorii sau experiențele care v-au marcat?

În primul rând, m-a marcat faptul că se făcea școală, trebuia să pui osul la treabă, cum s-ar zice, dacă voiai să reușești la examene și, mai ales, să fii bursier. Ori eu reușeam – în afara unui singur semestru din anul I – întotdeauna să am media necesară pentru obținerea bursei de studiu.

Mi-a plăcut atmosfera universității, cursurile și lucrările practice neîntrecute de anatomie ale profesorului Popovici, exercițiile și cursurile de histologie ale profesorului Gaboreanu, entuziasmul profesorului Statov la fiziologie.

Am învățat multe de la Dr. Timen Andrei și mai ales de la Dr. Doris Neculoiu, care a fost asistenta profesorului universitar în cadrul departamentului de chirurgie.

Am avut niște dascăli și profesori de excepție, cum au fost: Alecsandru-Ioan Baba, Cornel Cătoi, Gheorghe Răpuntean, Sabin Ghergariu, Mircea Mircean, Ioan Boitor, Ioan Ștefan Groza, Iancu Morar, Vasile Cozma, Călin Gherman, Martin Pop, Marina Spânu, Gheorghe Florin Brudașcă, Ovidiu Rotaru, Ingeborg Bogdan, Alexandru Pop, domnul Dr. Virgil Sălănțiu și mulți și mulți alții.

Practica în anii studenției am efectuat-o la Dr. Kelemen Attila (care a devenit ulterior o figură emblematică a UDMR-ului) din Târgu Mureș, de la care am învățat mult și am niște amintiri frumoase despre perioada respectivă.

Vă amintiți primul caz pe care l-ați tratat?

Da, întrucât este de neuitat. Eram repartizat după anii studenției lângă un alt medic veterinar, mult mai în vârstă decât mine. Într-o dimineață, un sătean îl căuta pe șeful meu, care nu era de față la momentul respectiv. Așa că i-am oferit serviciile mele omului, dar acesta, uitându-se la mine, îmi spunea nervos: "Dacă am ghinionul că doctorul nu e aici, trebuie să mă mulțumesc cu matale, chiar dacă nu pari a fi doctor."

Și încerca să-mi explice ceva din care aproape nimic nu înțelegeam, fiindcă folosea un dialect și niște expresii locale de care nu aveam habar.

Când a văzut că nu înțeleg nimic din tot ceea ce încerca să-mi explice, și-a desfăcut brațele și a remarcat furios că știa că, fără doctor, nu are noroc de data aceasta și că tinerii de astăzi nu au habar și nu sunt buni de nimic.

Totuși, am insistat, la care mi-a zis că, dacă îi lipsește calul, nu are de ales și este nevoit să se mulțumească cu un măgar în persoana subsemnatului.

Așa am pornit noi doi spre primul meu pacient, care, după cum am aflat mai târziu, era o scroafă cu sindromul MMA. În fine, așa ne-am împrietenit după un scurt timp cu proprietarul, încât a treia zi deja luam masa în bucătăria lui în cel mai mare acord.

Ați trecut prin multe situații complexe de-a lungul carierei. Există o întâmplare care v-a rămas în minte și care v-a definit modul de a privi profesia?

Da, sunt mai multe. Ați prezentat o parte din ele și dumneavoastră pe site-ul Veterinarul.ro, pentru care vă sunt foarte recunoscător și vă mulțumesc că le-ați considerat interesante și că ați dorit să le prezentăm publicului larg.

Sper ca într-o zi să pot termina cele peste două duzini de povești. Dintre acestea, aproximativ jumătate le-am scris deja – o parte mică le-ați și citit – însă mai am multe pe care, într-o bună zi, dacă voi fi bine dispus, le voi scoate la iveală și pe acelea.

Cum ați reușit să vă păstrați echilibrul între exigențele meseriei și provocările de zi cu zi?

Cred că nici acum nu mi-am găsit un echilibru în această privință, dar întotdeauna încerc să trec peste momentele grele, după o fază inițială de nervozitate, cu mult umor. Îmi place ironia și, dacă este cazul, să râd și de mine însumi.

Cred că viața nu trebuie luată niciodată cu o seriozitate maximă, întrucât poți înnebuni câteodată din cauza încercărilor nu tocmai ușoare sau obișnuite.

Trebuie să știi și să fii conștient întotdeauna de faptul că ești un om și nu o mașină sau un robot care își face treaba perfect. Sunt și eu un om ca oricare altul, cu nenumăratele mele greșeli și cu foarte puținele virtuți (dacă am), însă sunt convins că credința mea creștină este cea care m-a ajutat întotdeauna să trec peste toate circumstanțele dificile.

Ce calități considerați esențiale pentru un medic veterinar care vrea să rămână dedicat, indiferent de context?

Ar fi bine să fie perseverent, răbdător, dar hotărât, să învețe cât mai mult inclusiv de la colegii săi care excelează și, dacă se ivește posibilitatea, să încerce neapărat să lucreze ceva timp la clinici din Occident, să participe la workshopuri, să mai deschidă din când în când o carte, să fie vigilent și să acorde atenție fiecărui detaliu.

Chiar dacă par nesemnificative, detaliile pot avea un impact major asupra rezultatului final, determinând succesul sau eșecul.

Un zâmbet, o notă personalizată sau un răspuns prompt la o solicitare minoră pot îmbunătăți semnificativ experiența clientului.

Micile gesturi de afecțiune sau de atenție pot consolida o relație.

Cum percepeți schimbările majore din medicina veterinară din România față de perioada în care ați terminat facultatea?

Privită în ansamblul ei, cred că aderarea noastră la Uniunea Europeană a avut un efect foarte pozitiv și benefic inclusiv asupra profesiei noastre, deoarece, odată cu deschiderea granițelor, o schimbare majoră în mentalitatea noastră – soldată cu o oarecare iluminare, îndrăznesc să sper – ne-a îndrumat în sfârșit în direcția corectă în ceea ce privește rezolvarea problemelor noastre profesionale și în depășirea dificultăților.

Cu toate acestea, observ în continuare o fragmentare foarte gravă a profesiei, în sensul că este aproape imposibil de depășit rigiditatea mentalităților și de a apropia diferitele noastre puncte de vedere, în funcție de segmentul unde ne îndeplinim menirea în această profesie.

Cei care au lucrat numai la stat nu prea vorbesc aceeași limbă cu cei care lucrează în sistem privat, organizați sub formă de persoană juridică.

Cei cu atribuțiile de serviciu ale unui medic veterinar liber-practicant împuternicit (MVLPI) nu prea au nimic de împărțit cu colegii lor, care se ocupă numai cu animale de companie, și invers.

Deci, mai avem mult de lucrat în această privință, ca profesia noastră să fie mai unită și să se poată exprima uniform pe teme profesionale cu autoritățile și cu publicul, din care am beneficia cu toții.

Care credeți că sunt cele mai mari provocări actuale pentru medici?

Din observațiile și experiențele proprii v-aș spune că birocrația excesivă o consider a fi cea mai mare provocare. În zilele noastre, aceasta a ajuns așa de stufoasă, întrucât cu greu poți face față următoarelor cerințe: într-o singură persoană ești manager, contabil, achizitor, supraveghetor al forței de muncă, responsabil cu protecția mediului, responsabil pentru respectarea termenelor limită, responsabil de securitatea financiară a companiei, imaginea afacerii, șofer, responsabil de starea mijloacelor de transport, de asigurări, responsabil de întocmirea registrelor la zi, etc. etc., după care mai ești și medic veterinar până la urmă, dacă îți mai rămâne timp și chef.

Dar și relația cu proprietarii este o provocare pe măsură, întrucât se observă o creștere a exigențelor față de noi, câteodată neechivalată din partea lor printr-o remunerare pe măsură. 

Oamenii de astăzi mi se par mai nerăbdători și câteodată încrezuți, cu un declin intelectual vădit, la care, ca medic veterinar, trebuie să răspunzi printr-un stoicism eroic câteodată.

Și lipsa resurselor materiale este un inconvenient major în găsirea căii optime privind dezvoltarea afacerii noastre.

Cum vedeți raportul dintre vocație și rezistență psihică în această profesie,având presiunile tot mai mari din mediul profesional?

Este greu să faci față în fiecare zi cu același elan presiunilor din mediul profesional. Eu cred că nu întâmplător rata suicidului este cea mai mare tocmai la medicii veterinari dintre toți intelectualii în societățile occidentale.

Avem o profesie grea, cu foarte multe provocări, de care putem trece peste numai cu mult umor și cu condiția de a nu ne lua nimic prea mult la suflet.

În plus, pe mine personal mă ajută să trec peste toate și faptul că am hobby-urile mele, cum sunt: cititul, muzica, condusul, vânătoarea, ieșitul cu prietenii la o cină, teatrul, concertele etc.

Cum credeți ca va arăta medicina veterinară peste 5-10 ani-din perspectiva technologiei,educației și relației cu societatea?

Astăzi avem de-a face cu o fantastică dezvoltare a inteligenței artificiale (IA), care inevitabil își va pune amprenta și pe profesia noastră, mai ales în dermatologie, imagistică, screeningul cancerului, dar și în scăderea numărului de pacienți, deoarece inteligența artificială va deveni din ce în ce mai capabilă să stabilească diagnosticul în cazurile cu o complexitate mai scăzută și care nu necesită investigații multiple.

Însăși educația va suferi o transformare radicală, datorită IA.

Ce domenii considerați ca vor evolua cel mai mult în următorii ani?

Până astăzi, baza diagnosticului medical a fost stabilită pe cunoștințele și experiența medicului, istoricul medical al pacientului, rezultatele examenului fizic și testele de laborator și imagistice.

Probabil una dintre cele mai vizibile și cu cea mai rapidă creștere dintre domenii în care inteligența artificială revoluționează diagnosticul este imagistica medicală. În radiologie, patologie, dermatologie și oftalmologie, algoritmii de învățare profundă sunt capabili să detecteze detalii subtile în imagini care sunt invizibile ochiului uman sau care pot fi ușor trecute cu vederea.

Algoritmii pot:

• revizui imaginile mai rapid și mai precis, reducând la minimum erorile datorate oboselii umane;
• filtra constatările „normale”, astfel încât radiologii să se poată concentra asupra cazurilor cu adevărat suspecte;
• ajuta la detectarea cancerului într-un stadiu incipient, unde pot detecta modificări de doar milimetri.

În domeniul patologiei, unde probele de țesut sunt examinate la microscop, inteligența artificială poate automatiza analiza celulelor și țesuturilor. Poate recunoaște celulele canceroase, clasifica tipul și agresivitatea tumorilor, ceea ce este esențial pentru dezvoltarea planului de tratament potrivit. Acest lucru nu numai că crește precizia, dar accelerează semnificativ și fluxul de lucru al medicilor veterinari de laborator și patologi.

În dermatologie, inteligența artificială ajută la detectarea precoce a melanoamelor. Pe baza unei aplicații pentru smartphone sau a unei fotografii realizate de un sistem special de camere, algoritmii de inteligență artificială pot analiza caracteristicile morfologice și de aspect ale leziunilor dermatologice și pot indica dacă o leziune ar putea fi suspectă. Acest lucru crește semnificativ șansele unui diagnostic precoce, care este cheia recuperării.

În oftalmologie, inteligența artificială este utilizată pentru diagnosticarea bolilor retiniene (de exemplu, retinopatia diabetică, degenerescența maculară, glaucomul). Algoritmii sunt capabili să recunoască leziunile din imaginile fundului de ochi cu o precizie ridicată.

Sistemele de asistență decizională ajută medicii veterinari cu cazuri de diagnostic complexe. Aceste sisteme pot revizui cea mai recentă literatură științifică și ghiduri clinice, pot compara simptomele și constatările proprietarilor unui pacient cu milioane de cazuri similare, și pot formula recomandări pentru cele mai probabile diagnostice și pașii următori. Acest lucru poate fi util în special în diagnosticarea bolilor rare, unde expertiza umană este limitată. IA poate indica posibile diagnostice la care medicul veterinar s-ar putea să nu se fi gândit.

În concluzie: Inteligența artificială este o forță care revoluționează diagnosticarea medical-veterinară. Capacitatea sa de a analiza cantități uriașe de date, de a recunoaște tipare subtile și de a face predicții precise promite diagnostice mai precise, mai rapide și mai accesibile.

Ce sfaturi ați oferi tinerilor absolvenți care pășesc acum în profesie și poate se confruntă cu nesiguranța sau lipsa de încredere?

După terminarea facultății, să lucreze neapărat la niște clinici cu renume, dacă este posibil în Occident, și să absoarbă totul ca un burete.

Cu proprietarii pacienților să fie expliciți, hotărâți, concisi și să știe că nu există oameni care nu au greșit sau nu au avut gafe în viața lor.

Este firesc și omenesc. Important este să fie împăcat întotdeauna cu conștiința lui și, dacă simte că nu mai poate, atunci să meargă în concediu.

Dacă ați putea trimite un singur mesaj generației tinere de medici veterinari care ar fi acela?

Doamnelor și domnilor doctori medici veterinari, dragi colegi, ați ales o profesie în care nu vă veți îmbogăți niciodată pe măsura efortului depus de dumneavoastră în învățătură și în muncă, dar nu veți avea nici măcar o clipă o viață plictisitoare.

Care considerați că este cea mai mare realizare profesională a dumneavoastră și ce v-ar plăcea să lăsați moștenire profesiei veterinare din România?

Nu eu sunt în măsură să decid acest lucru. Ce știu însă este faptul că am încercat din răsputeri să rămân un om cu omenie. Nu știu dacă am reușit, dar speranța moare ultima.

Dacă se va întâmpla să las o moștenire profesiei, aceasta ar consta în prezentarea unei cărți cu întâmplările mele pe plan profesional.

Și dacă Dumnezeu mai are și alte planuri cu mine în privința inspirării mele privind scrierea și editarea și a altor cărți, cu alte tematici, așa să fie.

Urmărește-ne pe rețelele sociale: