Vă prezint o peripeție din traista mea, care ne demonstrează multe despre profesia noastră, dar nu numai. Poate că această întâmplare mi-a dat impulsul final pentru a-mi face publică vocea critică cu privire la relațiile noastre sociale existente, cu precădere față de unele „puteri”, care ne pot influența în mod decisiv viața noastră prin unele atitudini după bunul lor plac.

Un exemplu, care iarăși ne poate dovedi că astăzi inclusiv profesionalismul poate fi înlocuit de interese. Atunci eu am fost la rând să fiu vexat pe nedrept de niște „puteri”, pentru ca mâine eventual să pățiți și voi la fel. Voi, cei care îmi citiți aceste rânduri... O mică poveste, care poate fi interpretată și ca un tablou patologic al interacțiunilor umane, aș zice caracteristic vremurilor noastre, pe scară mică. Același lucru se întâmplă și pe scară largă în societate. Spre ex. „marile puteri”, dacă le stă în interesul lor, învinovățesc cu niște minciuni create de ei pe cei „mai mici și slabi”, ca după aceea să intervină în restabilirea „ordinii” și a „adevărului”.

După această introducere, să ne orientăm privirile la conținutul adevărat al întâmplării mele, care sper că o să aibă un mesaj dincolo de cazul meu concret.

Oamenii, probele și articolul din ziar

– Doctore, am fost examinat eu și încă câțiva, suspectați de o infestație. Se pare că infestația noastră provine din carnea de la mistreții pe care i-am recoltat împreună, în februarie. Ai făcut examinarea probelor? – întreba prin telefon un vânător la sfârșitul unei luni de martie.

– Da, am făcut-o și mi-ați dat și mie din carnea respectivă. Noi am consumat, dar suntem bine încă – am răspuns surprins.

– Nu ați primit – venea afirmația categorică.

– Îmi amintesc, pentru că îmi aducea chiar șeful Asociației noastre de vânătoare.

După o scurtă pauză:

– Atunci nu știu ce este, dar de alaltăieri, mai mulți am avut dureri musculare și cu simptome asemănătoare gripei și am început să avem umflături în jurul ochilor. Încă nu au reușit să ne facă testul de excludere, dar suntem tratați cu suspiciune de infestație cu trichină.

– Îmi pare foarte rău și nu am habar ce se întâmplă. Examinăm carne de porc de casă și mistreț anual cu sutele pentru trichină, până acum am reușit să identificăm pe cei pozitivi, întotdeauna. Dar, bineînțeles, voi investiga personal cum putea să se întâmple așa ceva. Îmi pare rău de voi și vă doresc însănătoșire grabnică, te salut, ne auzim în curând.

Am căutat în congelatorul dispensarului probele incriminate, le-am decongelat, le-am retestat, rezultatul fiind din nou negativ. Nu am găsit nimic în ele, nici trichină, nici altceva (Sarcocystis, Cysticercus) și am anunțat despre acest fapt pe cel care mă suna. Le-am reașezat probele în congelator și am considerat cazul închis din partea noastră.

Între timp, am auzit că mai mulți bolnavi, care prezentau simptomatologia tipică infestației cu trichină, fuseseră internați în spital. În mod misterios, pacienții însă nu au fost internați într-un singur spital, ci în spitale diferite, ca și cum ar fi dorit cineva evitarea aparenței unei infestații în masă.

Au mai trecut alte trei săptămâni, eu am și uitat de toată această poveste, până când într-o zi, în jurul orelor 15:00, noul șef de birou de investigații de la DSV m-a contactat telefonic, spunând că aflase despre cazurile de infestații cu trichină și considera că este de datoria lui să înceapă o investigație, așa că va lua cu el probele de carne de la noi.

Nu eram prin preajmă, așa că am rugat să aștepte o oră până ajung la cabinet, însă nu a fost de acord. Mi-a cerut să-l trimit pe asistentul meu la cabinet, deoarece ei se grăbesc. Neavând altă soluție, i-am zis asistentului să fie amabil și să servească pe acești domni cu probele cerute. Totodată am cerut să taie fiecare probă de carne în două părți egale și să păstreze o jumătate din ele pentru noi în continuare, și să predea cealaltă jumătate autorităților, bineînțeles cu respectarea protocolului de predare-primire, și să-mi fie lăsat un document oficial de ridicare probe.

În cursul dimineții următoare, tehnicianul meu mi-a înmânat un formular de notificare, în loc de protocolul (proces-verbal) legal de prelevare probe, spunând că domnii ne-au lăsat acest document. Am întrebat în ce au pus probele și dacă ele au fost sigilate, la care asistentul a izbucnit în râs și a spus că nu numai că nu aveau sigiliu ori ceva în care să depoziteze probele până ajung la laborator, dar el le-a dat o pungă din biroul nostru pentru că au venit cu mâna goală și, după aceea, au aruncat punga cu nonșalanță în fața scaunului pasagerului din față a mașinii de serviciu. Procedura mi s-a părut puțin ciudată, dar asta să le fie problema lor, mă gândeam.

După două zile de la vizita inspectorilor în cabinetul nostru, în cotidianul Háromszék a apărut un articol „interesant” despre cum un anumit medic veterinar (autorul nu mi-a trecut numele, nici inițialele), care ar fi și el vânător, „se pare” că ar fi comis o „neglijență” de serviciu și cum că, conform opiniei unanime a multora – citeam în articol – acest fapt a condus la îmbolnăvirea mai multor persoane.

Nu mă interesează niciodată ziarele locale, dar după ce am aflat „vestea” de la un prieten care lucra într-o bancă, am cumpărat imediat, vă dați seama… (Am răspuns apoi la acest articol în ziarul menționat anterior ca drept la replică, respingând afirmațiile formulate în acesta, dar numai după ce m-am convins că nu noi suntem de vină pentru îmbolnăviri, după cum veți vedea mai jos.)

L-am contactat de îndată pe directorul executiv al Direcției Sanitar Veterinare Județene (DSVSA) pentru a afla dacă îmi poate oferi mai multe informații despre articolul amintit, deoarece jurnalistul „de investigație” nici măcar nu a încercat să mă contacteze, așa că habar nu aveam de unde le-a luat informațiile. Totodată l-am întrebat pe director dacă probele de carne ridicate din dispensarul nostru au fost examinate:

– Nu știu de unde provin informațiile jurnalistului, dar nu de la noi – afirma directorul nostru, continuând:

– Nu am făcut încă examinarea probelor întrucât parazitologul instituției și-a luat câteva zile libere, așa că nu am avut pe nimeni cine să o facă, dar astăzi s-a întors și în curând se va apuca de treabă – venea răspunsul directorului spre marea mea uimire.

(Deci nimănui nu i-a păsat de asta timp de două zile, nu s-a făcut examenul probelor, însă articolul din ziar a fost deja publicat, fără vreun rezultat oficial…)

Investigația contradictorie

În acea zi nefericită, așteptând rezultatul, m-a sunat soția (!) la 14:03 (va fi important acest lucru mai târziu, după cum veți vedea) să-mi comunice că probele de carne au ieșit ca pozitive la DSV. În timp ce conduceam, m-am amețit la o asemenea veste, ce-i drept…

L-am sunat imediat pe șeful de birou epidemiologic al Direcției, pe care l-am întrebat cum de au ieșit probele ca fiind pozitive, dacă noi nu găseam absolut nimic în probele de carne în urma a două examinări efectuate, în timp ce ei au găsit trichină. Venea cu explicația că noi de aceea nu puteam observa acele larve de trichină depistate de ei, pentru că se aflau la începutul fazei lor de migrație, așa că, în loc de imaginea lor caracteristică, acestea puteau să arate exact ca țesutul muscular în sine, iar acest lucru nu este vizibil cu metoda clasică de examinare prin trichineloscopie, însă cu metoda digestiei artificiale au devenit vizibili și puteau fi depistați.

– Vă aud conducând mașina, trageți-vă pe dreapta, suflați, vă rog, ca să nu cumva să faceți vreun accident – îi aud și astăzi vocea.

Am sunat șocat pe șeful Asociației de Vânătoare – unde eram și membru vânător – pentru a ne stabili o întâlnire și i-am explicat ce mi-au spus cei de la DSV. Am crezut în explicația epidemiologului șef, însă după câteva zile de stat pe gânduri, am decis să-l sun pe unul dintre domnii însărcinați cu ridicarea probelor din dispensarul nostru și am încercat să aflu ce au văzut și cum a decurs întreaga anchetă:

– Te salut, X, ca persoana afectată, cred că aș fi avut dreptul să fiu prezent la ancheta desfășurată de voi, dar nu m-ați invitat când ați făcut analizele. Însă tu ai fost prezent, ce ai văzut?

– Uite, într-adevăr am găsit o sumedenie de larve de trichină, care țopăiau în lichidul de digestie după terminarea digestiei artificiale a probelor.

Dintr-o dată – de parcă mă trăsnea un fulger – totul a început să devină suspect, pentru că după mai bine de 40 de zile și după două congelări și decongelări îmi părea o imposibilitate fizică și biologică ca acele larve să rămână în viață:

– X, scuză-mă, dar pot să cred că s-au mișcat, darămite să țopăie în lichid, pentru că erau congelați de prea mult timp pentru ca să supraviețuiască.

După câteva secunde de pauză:

– Dar congelatorul tău, Csabi, nu are în el -30 de grade Celsius ca să moară.

– Auzi X, conform literaturii de specialitate, la -15 grade Celsius, larvele mor în decurs de 20 zile și la o adâncime a cărnii de aproximativ 15 cm, deci evident că dacă sunt morți, nu se mai mișcă, dar din cauza stratului de chitină ce acoperă larvele, nu se dezintegrează și prin urmare rămân vizibile. Ori probele pe care le-ați examinat au o grosime de max 5-6 cm, erau de două ori congelate, timp de cca 40-45 de zile înainte să examinați voi.

– Te sun înapoi, am o treabă urgentă – închidea receptorul.

Imediat l-am contactat pe parazitologul de la DSV, care îmi spunea la aceleași întrebări de ale mele că au văzut două (2) larve de trichină și care nu se mișcau.

La nici un minut, sunându-l pe șeful de birou de epidemiologie, la întrebările mele acesta a precizat că el personal nu a fost prezent la analize, ci i s-a arătat o fotografie și că nu-și mai amintește câte larve erau vizibile pe ea. (Director epidemiologic, care își ia informațiile din fotografii…)

Întregul caz a început să devină din ce în ce mai interesant pentru mine, deoarece declarațiile celor trei persoane nu se potriveau, ca să nu mai vorbesc de declarația unuia din ei, care contrazicea legile biologice…

Între timp, la cererea subsemnatului, un alt medic veterinar pentru a treia oară a efectuat examinarea probelor rămase în congelatorul nostru (jumătate din fiecare probă, cum v-am arătat, rămânea în posesia noastră) prin trichineloscopie, tot cu rezultat negativ.

Ca să fiu sigur și ca să nu greșesc, l-am rugat pe un prieten medic veterinar de la un abator să fie atât de amabil încât să examineze probele prin proba digestiei artificiale, în prezența mea, argumentând că am găsit ceva suspect în niște probe și aș vrea să fiu sigur de rezultat. Rezultatul a fost negativ și de data aceasta!

Așa că m-am convins că ceva pute cu rezultatul oficial al DSV-ului.

Fără răspuns și fără probele martor

Am depus o sesizare pe masa directorului executiv al DSVSA, la care așteptam răspunsuri despre respectarea procedurilor de investigație, dacă au fost implicate și alte instituții ale statului cu abilități în cercetarea unor cazuri de genul acesta, cum sunt: poliție, procuratură, medicina legală, dacă persoanele îmbolnăvite au fost interogate, dacă produsul de carne de care s-au îmbolnăvit a fost confiscat, unde anume se păstrează etc., etc.

La sesizarea mea scrisă și înregistrată la DSVSA nu am primit niciun răspuns nici oficial, nici neoficial până în ziua de astăzi și au trecut de atunci mai bine de 15 ani! Însă ca urmare a sesizării, în ziua următoare a fost întrunită Comisia de Deontologie a Colegiului Medicilor Veterinari din județ, precum și Consiliul de Administrație al Colegiului pentru a investiga problema, de la care directorul executiv a lipsit din cauza unor alte treburi…

La ședința respectivă, directorul epidemiolog (șef birou epidemiologie, care s-a orientat după niște fotografii) și-a început discursul spunând că, în temeiul unei anumite legi (menționa și numărul), subsemnatul nu aș fi avut dreptul să examinez carne de vânat prin trichineloscopie, numai prin metoda digestiei artificiale. I-am dovedit pe urmă că ținea în mână o lege privind abatoarele (!) și de acolo citea cu voce tare prevederile.

Am aflat adevărul despre acest aspect la solicitarea președintelui Colegiului județean și am găsit în planul strategic (care stabilește competența medicilor veterinari împuterniciți) că medicii veterinari autorizați puteau efectua examenul cărnii de vânat pentru trichină, atât prin metoda trichineloscopică clasică, cât și prin metoda digestiei artificiale (legiuitorul specifica și speciile de vânat în mod expres.)

Poate pentru că aceste argumente ale epizootologului nu stăteau în picioare, acesta în continuare a încercat să-mi dovedească „neprofesionalismul” prin a susține că locul de elecție al probelor de țesut muscular examinat de subsemnatul nu era corespunzător. La care am întrebat retoric pe acest domn dacă nu susține cumva ceva contradictoriu, întrucât dacă trichina era detectabilă – și după cum susținea un coleg, că o sumedenie de larve se găseau, țopăind – înseamnă că probele erau bune din punctul de vedere calitativ.

Să nu mai vorbim că acel coleg al Dvs. a trecut în notificarea lăsată către noi că acele 7 probe proveneau din pilierii diafragmatici de mistreți, îl puteți citi, la care am adăugat:

– Stimate d-le Dr, pot să vă întreb despre metoda folosită prin care ați reușit să detectați larvele de trichină din cele 7 probe într-un interval de 8 (opt) minute (!), deoarece oricare ar fi metoda – clasică sau digestia artificială – pe care o folosim, durează mai mult de 2 ore. Ori, aici este buletinul de analiză oficială, eliberată de laboratorul Dvs., la rubrica recepționarea probelor este trecut ora 13:50, iar soția mea (și nu eu!) a fost informată despre rezultatul analizelor la exact opt minute după recepție – și aici să nu uitați, d-le dr, că am dovezi indubitabile – cum că este pozitiv. Cum ați reușit această performanță, îmi puteți explica? – fluturând buletinul de analiză către colegii prezenți.

– Probabil că s-au greșit la introducerea corectă a orei de recepție – primeam răspunsul.

– Bine, d-le dr., atunci voi cere probele rămase ca să putem testa din nou împreună la un laborator independent. (legal sunt obligați să păstreze o anumită cantitate tocmai pentru a se putea efectua și o contraexpertiză în caz de nevoie)

– Probele nu mai există, întrucât s-a folosit în totalitate, toată cantitatea, dar dacă doriți, aduceți-ne mostrele rămase la Dvs. și vom repeta testul.

La momentul respectiv începeam să devin cam nervos:

– Domnilor, unde ne aflăm totuși? La grădiniță? Ați pierdut cârpa de bebeluș și îmi cereți acum una nouă? Ce ar fi acum de aș susține că stimații mei colegi au adus în laborator în loc de carne de mistreț, pectorali de fazani? Ați efectuat o anchetă profesională așa cum prevede legea? Ați implicat și alte autorități ale statului, cum ar fi poliția, procuratura, medicina legală? Ați întrebat bolnavii internați despre unde, de la cine și ce anume au consumat? Ați întrebat spitalul sau spitalele câți pacienți sunt internați și cu ce diagnostic?

– Nu am implicat alte autorități în anchetă, bolnavii nu au dorit să comenteze despre cele întâmplate nimic. Adică unul din ei ne-a declarat că a mâncat căpșuni de pădure pe care ar fi urinat un mistreț – raporta serios un lucrător al Poliției Veterinare.

M-am uitat îndelung în ochii lui, fiindcă începeam să mă simt ca Mc’Murphy în romanul lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci… (dacă nu ați citit, vă rog să citiți, întrucât este fantastic) și am pus întrebarea:

– Ce cantitate, câte kilograme de cârnați și salam ați confiscat de la Asociația de Vânătoare?

– Toate cele 396 de kg, care se aflau acolo încă – răspundea.

Întrebările mele au început să se înmulțească din ce în ce mai mult:

– Ați văzut vreodată undeva 7 solzi (solovani – n.r.), care au circa 50-60 kg, din care să iasă o asemenea cantitate de produs finit? Apoi: în ce literatură de specialitate se poate citi de o perioadă de incubație a infestației cu trichină de peste 40 de zile, întrucât mistreții erau recoltați pe 7 februarie, ori primul îmbolnăvit a apărut la 24 martie? Eu am întâlnit peste tot o perioadă de incubație mult mai mică, de 8-14, rar până la 20 zile.

Nimic nu mi se pare logic în explicații, mai ales în cunoștință de cauză, că aceleași probe lăsate la noi, care la Dvs. au ieșit ca fiind pozitive, la noi inclusiv prin proba digestiei artificiale tot negative ieșeau, întrucât am efectuat la un abator autorizat. (Am auzit ulterior surprins că abatorul a fost amendat pentru că a lucrat pentru „străini”.)

Dar știți ce? Îmi dați din produsele confiscate, adică din cei 396 de kg câteva kilograme și voi cere o expertiză la un laborator străin în legătură cu: gradul de infestație, test de cariotip (determinarea speciei sau speciilor tocate în produs), și un test de ADN (pentru determinarea numerică a lor), pe care le vom compara cu probele lăsate de inspectorii DSV la mine în dispensar.

– Preparatele confiscate au fost distruse prin incinerare la crematoriul unui abator – zicea colegul. (Am aflat după aceea că la abatorul incriminat nu a fost ars nimic de natura gen cârnați, salam de la DSV în perioada respectivă.)

Ce să mai zic? Am plecat de la „ședință” cam agitat, să mă exprim așa... În dimineața zilei următoare am înregistrat la registratura DSVSA-ului o contestație împotriva „analizelor” efectuate la laboratorul instituției și a rezultatului obținut și am trecut obiecțiile obiective amintite.

Nu am primit niciun răspuns la contestația mea nici oficial, nici neoficial nici până în ziua de astăzi și de atunci au trecut mai bine de 15 ani…

Am contactat doi avocați, pe un procuror și pe un judecător în legătură cu posibilitățile mele pe calea juridică în legătură cu cazul, însă cu toții îmi spuneau că atunci putem acționa dacă se vor lua niște măsuri de repercusiuni din partea DSVSA-ului sau dacă mă dă în judecată cineva dintre cei îmbolnăviți.

Cred că nu trebuie să vă zic că nu s-a luat nicio măsură împotriva mea nici din partea DSV-ului, nici din partea celor îmbolnăviți nu am fost dat în judecată.

Și „gluma” cea mai tare în toată această poveste, dacă nu a fost de ajuns până acum: Amenda mare pe care a primit-o directorul Asociației de Vânătoare pentru comercializarea ilegală a unor preparate din carne a fost ștearsă de o Instanță de Judecată, motivând că Asociația a procedat corect și a dus probele de carne la o unitate medical veterinară autorizată (adică la noi), unde a obținut rezultatul negativ, deci putea „împărți” la membri preparatele, și nu era de vină că între timp, fără înștiințarea lor, un coleg de-al lor a amestecat în preparat și carne provenită dintr-o altă sursă, dar care nu a fost examinată!

No, ce ziceți voi? (Ulterior am aflat cu surprindere că de fapt a fost introdusă și carnea unui urs în preparat, care a fost recoltat în timpul unei partide de vânătoare cu niște somități ale lumii mondene, unde eu nu am fost invitat…)

Povestea m-a tulburat atunci, nu am dormit săptămâni întregi numai câte 2-3 ceasuri pe noapte. O vreme am mai sperat că umanitatea nu se pierduse încă și cineva într-o zi mă va privi în ochi și va spune: Scuzați-ne! Încă nu s-a întâmplat, dar speranța moare ultima.

Oricum, eu am sufletul împăcat, întrucât sunt un adept și discipol al lui Isus Hristos."

Articolul este preluat din postările dr. Nemeth Lorand Csaba, cu permisiunea autorului și republicat. Poza este generată cu AI și este una generică. 

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.