Cazurile recente din spațiul public au generat revoltă, emoție și o presiune uriașă asupra tuturor actorilor implicați în gestionarea câinilor fără stăpân. În mijlocul acestui vortex se află, din nou, medicul veterinar. Uneori ca acuzat, alteori ca apărător, aproape niciodată ca profesionist lăsat să-și exercite rolul în limitele clare ale competenței sale.

Este momentul să spunem limpede un lucru esențial: gestionarea câinilor fără stăpân este o politică publică, nu o atribuție a profesiei medicale veterinare.

Confuzia dintre administrare și act medical a devenit una dintre sursele majore ale tensiunilor actuale.

Cazul Suraia a scos la iveală o rană deschisă a profesiei noastre: vulnerabilitatea medicului veterinar în fața unui sistem administrativ defectuos. Este momentul ca medicina veterinară să înceteze să mai fie „scutul” sub care se ascund decizii logistice, bugete insuficiente și politici publice eșuate. Și nu e numai despre animalele fără stăpân.

Suntem în fața unei crize care depășește granițele unui simplu caz izolat; este vorba despre modul în care profesia noastră supraviețuiește între presiunile administrative, vidul legislativ și linșajul mediatic. Există momente în care profesia noastră este împinsă în mijlocul unei furtuni publice. Cazul Suraia este un astfel de moment. Emoție, revoltă, imagini greu de privit, acuzații, proteste, dosare penale, presiune mediatică. În astfel de contexte, tentația este să judecăm rapid, în alb și negru. Dar medicina veterinară nu funcționează în alb și negru. Funcționează în responsabilitate, proceduri, discernământ și asumare.

Acest articol nu este despre a apăra sau a condamna pe cineva. Este despre a ne analiza profesia. Este despre deontologie, etică, legalitate și protecția actului medical veterinar într-un domeniu în care presiunile sunt colosale.

1. Legalitate versus Deontologie sau când legea nu este sinonimă cu etica

Un prim adevăr incomod: faptul că o procedură este legală nu înseamnă automat că este etică. Legislația actuală permite eutanasierea câinilor fără stăpân neadoptați într-un termen scurt. Legal, acest lucru poate fi corect aplicat. Dar etica medicală cere mai mult decât simpla respectare a unui termen procedural.

Eutanasia, din perspectivă medicală, nu este un instrument administrativ. Este un act medical de ultimă instanță, fundamentat pe suferință, prognostic și interesul superior al animalului. Atunci când eutanasia devine o soluție de gestionare a numerelor, se produce o ruptură între legalitate și etică.

Mai mult, metodele utilizate pot fi legale, dar nu neapărat umane. Standardele internaționale privind eutanasia sunt extrem de clare: inducerea pierderii conștienței trebuie să fie rapidă, nedureroasă, fără stres inutil. Orice abatere de la aceste principii, chiar dacă se încadrează formal în proceduri, afectează grav deontologia profesiei.

Deontologia medicală ne obligă nu doar la respectarea unui termen calendaristic, ci la asigurarea bunăstării până în ultima secundă. Actul eutanasierii trebuie să fie unul medical, lipsit de suferință, realizat sub anestezie profundă și cu respect față de viața care se stinge. Imaginile care sugerează manopere brutale sau lipsa analgeziei lovesc direct în temelia profesiei noastre. Dacă metodele folosite au fost legale ca procedură, dar inumane ca execuție, atunci etica medicală a fost abandonată.

Deontologia nu este o anexă a legii. Este fundamentul profesiei. De aceea este absolut necesară separarea dintre actul medical și gestionarea adăposturilor. 

2. Capcana dintre administrație și activism

Să fim lucizi. Problema câinilor fără stăpân nu este absolut deloc una medicală. Este socială, administrativă, legislativă și emoțională. Pot să spun că nu înțeleg ce treabă are medicul veterinar într-o chestiune administrativă. Ce caută cabinetul medical în aceste ecuații? Câinii fără stăpân ar trebui cazați și întreținuți ca orice alt animal în fermă sau în acasă, în condiții de bunăstare și biosecuritate. Legat în lanț de 1 metru în curte sau ținuți în adăposturi sau cuști inumane este exact același lucru. Încălcarea bunăstarii animalului este și în curtea omului la țară și în adăpostul privat. Ce legătură are medicul veterinar cu această situație? Este o problemă exclusivă a îngrijitorului sau deținătorului. 

Pe de oparte, există presiunea reală generată de cazurile de persoane mușcate, inclusiv copii. Administrațiile locale sunt presate să „rezolve rapid” problema. Rapid înseamnă, de cele mai multe ori, reducerea numerică imediată. Ne place să avem câini pe stradă care mușcă alte animale, copii sau bătrâni? Ne place să vedem în media bătrâni găsiți mușcați pe câmp?

Pe de altă parte, există presiunea ONG-urilor și a opiniei publice, care solicită stoparea eutanasierilor și protecție absolută pentru animale. 

Medicul veterinar este prins între aceste două forțe antagonice. Dacă aplică legea și participă la eutanasieri, riscă linșaj mediatic. Dacă refuză implicarea, riscă presiuni administrative sau marginalizare profesională.

Nu este atribuția medicului:

• să gestioneze fluxul de capturare;
• să decidă strategii de reducere numerică;
• să optimizeze costuri administrative;
• să stabilească politici publice privind populația canină;
• să administreze infrastructura adăpostului.
• să decidă omorârea unui animal.

Confundarea lor cu actul medical produce presiune, distorsiuni și, în final, riscuri majore pentru profesie. Acestea sunt responsabilități administrative și politice. Rolul declarat al medicului veterinar este să protejeze viața cu toată priceperea și cunoștiințele sale.

De ce există medicul veterinar de adăpost? Acesta se află într-un echilibru imposibil:

• Presiunea Autorităților: Primăriile cer eliberarea domeniului public sub presiunea cetățenilor care reclamă (justificat) teama de a fi mușcați. Administrația vrea cifre și eficiență, deseori cu bugete de subzistență.
• Presiunea ONG-urilor: Asociațiile vocale cer „eutanasie zero”, chiar și în condiții de supraaglomerare care duc la focare de jigodie (cum am văzut la Suraia) și suferință prin înfometare sau lupte între animale.

În acest conflict, medicul devine adesea „țapul ispășitor” ceea ce s-a și întâmplat. Dar problema este că, chiar dacă un singur medic veterinar a fost acuzat, o întreagă profesie este personajul  negativ într-o poveste care nu-i aparține.

3. Riscul „Refuzului de Implicare”: Cine va mai îngriji medical acești câini?

Cea mai mare amenințare la adresa sănătății publice este posibilitatea ca medicii veterinari competenți să se ferească de a se mai implica în gestionarea câinilor fără stăpân. Dacă un medic veterinar respectă legislația în vigoare, dar normele sunt ambigue, iar procedurile insuficient detaliate, orice situație poate fi reinterpretată ulterior în cheie penală sau mediatică. În lipsa unor protocoale standardizate, fiecare decizie devine vulnerabilă.

De ce să risc să îmi pierd dreptul de liberă practică și să fiu linsat public pentru un contract cu o primărie care nu îmi oferă logistica necesară?Aceasta este întrebarea care circulă astăzi în cabinete.

Aceasta este întrebarea care începe să circule tăcut în rândul colegilor. Și este o întrebare legitimă.

Consecința? Medicii aleg să nu se mai implice în gestionarea câinilor fără stăpân. Se retrag. Refuză contracte. Evită adăposturile publice.

Dacă profesioniștii se retrag de teamă, gestionarea adăposturilor va cădea în mâna celor care nu au nicio legătură cu etica, ceea ce va duce la dezastre și mai mari. Când legile sunt ambigue și extrem de interpretabile, fără proceduri realizate de profesioniști, improvizația, neprofesionalismul sau externalizarea către entități motivate strict financiar este ceea ce se întâmplă. Ceea ce se vede acum.

De aceea trebuie separată profesia medicală veterinară de administrarea adăposturilor definitiv. În plus avem nevoie de legi care să protejeze medicul care respectă procedurile, nu să îl lase pradă „judecății străzii”.

4. Rolul CMVRO: Nevoia de standarde clinice imbatabile

Acum, când valul emoțional începe să se așeze, este momentul ca Colegiul Medicilor Veterinari (CMVRO) să intervină decisiv. Nu este suficient să avem o lege cadru. Avem nevoie de:

• Proceduri operaționale standard (SOP): Documente care să descrie pas cu pas, cazarea, nutriția și protocolul de triaj medical în adăposturi - chiar dacă nu sunt atribuțiile medicilor veterinari. CMVRO are resursele necesare să elaboreze cele mai competente soluții.
• Protecție juridică: Mecanisme prin care corpul medical să fie protejat în fața linșajului mediatic atunci când acționează conform protocoalelor și mai ales în cazul special al eutanasierii la cererea adăposturilor.
• Audit clinic: Verificări realizate de medici, înainte ca situațiile să ajungă în atenția Poliției Animalelor sau a presei. Și aici este vorba doar de autoritățile veterinare responsabile.

Cred că este necesară o reforma structuralăde separarea: „Logistic” vs. „Medical”

Teza noastră este simplă: Gestionarea câinilor fără stăpân este o problemă de utilitate publică, nu o atribuție intrinsecă a profesiei medicale. Pentru a proteja medicii și a asigura bunăstarea animalelor, propunem separarea totală a responsabilităților:

A. Operatorul de Adăpost (Administrația)

Se ocupă exclusiv de competențe non-medicale:

• Infrastructură, mentenanță, curățenie și biosecuritate logistică.
• Asigurarea hranei, apei și a personalului de îngrijire.
• Capturarea și transportul (sub standarde de bunăstare).
• Operatorul NU are autoritate asupra deciziei medicale.
• Operatorul să aibă pregătirea profesională și tehnică pentru a gestiona astfel de afaceri.

B. Furnizorul de Servicii Medicale (Clinica Independentă)

Serviciile medicale trebuie externalizate către cabinete sau clinici veterinare independente. Medicul NU trebuie să fie angajatul sau subordonatul adăpostului sau a entității publice.

• Contract direct: Relația este una de prestări servicii medicale, cu trasabilitate totală.
• Pachet Medical Standard: Actul medical este limitat la triaj, management epidemiologic (focare de jigodie/parvoviroză), analgezie și intervenții de urgență conform exclusiv protocoalelor medicale și pentru pacienții bolnavi.
• Independență totală: Medicul decide pe criterii clinice, nu pe baza „optimizării costurilor” impuse de primărie.

C. Eutanasia: Act medical, nu „decongestionare” logistică

Trebuie să fim clari: Eutanasia nu poate fi un instrument de management al spațiului. În contextul în care legea permite această procedură, ea trebuie să rămână un act medical riguros:

• Exclusiv pe baza unui Protocol CMVRO național, care să specifice clar metodele umane și obligativitatea anesteziei profunde - care există și trebuie aplicat și verificat chiar de CMVRO.
• Documentație completă, martori și audit extern.
• Realizată doar atunci când criteriile medicale, comportamentale sau epidemiologice o impun, conform standardelor etice, nu sub presiunea „numărului de cuști libere”.

5. Dincolo de Suraia: O viziune pentru viitor

Fără această separare între administrație și medicină, riscăm ca profesia noastră să fie „terfelită” la fiecare scandal mediatic. Dacă medicii veterinari se retrag din relația cu adăposturile din cauza fricii de a-și pierde dreptul de practică, societatea va rămâne fără profesioniști, iar problema animalelor fără stăpân se va agrava.

Medicina veterinară înseamnă compasiune și știință, nu management de criză administrativă. Este timpul ca legea și procedurile noastre interne să reflecte acest lucru.

Actul medical veterinar nu poate fi terfelit în funcție de interese politice sau de rating-ul televiziunilor. Trebuie să avem curajul să vorbim despre greutățile profesiei. Să explicăm publicului că un adăpost suprapopulat este un focar de moarte (epidemia de jigodie menționată de asociații este dovada pură a lipsei de management medical) și că medicina veterinară înseamnă, înainte de toate, compasiune dublată de rigoare științifică.

Adevărul trebuie analizat cu discernământ, nu sub presiune. Medicina veterinară are nevoie de medici curajoși, dar acești medici au nevoie de un sistem care să îi susțină, nu să îi sacrifice. Este timpul să cerem proceduri care să nu lase loc de interpretări, pentru ca niciun coleg să nu se mai teamă că, făcându-și datoria legală, își va pierde demnitatea și profesia.

Pe românește: Proprietarul (persoană fizică, juridică sau publică) răspunde de animalul prezentat în cabinet, de administrarea nevoilor animalului, de sănătatea acestuia, de întreținere, de identificare sau orice altceva este în legătură cu animalul de care voluntar a decis că se ocupă, animal de fermă sau de companie. Sunteți de acord că trebuie separat definitiv actul medical de administrarea și întreținerea animalelor?