Fie că surprinde un cal în fața unei dube de curierat, o pisică cocoțată pe o scară improvizată sau un câine rătăcind printr-un peisaj industrial, imaginile lui Hajdu nu sunt niciodată neutre. Sunt cadre cu un soi de poezie involuntară, în care animalele devin martori tăcuți ai absurdității noastre urbane. Într-un fel, pozele sale sunt forme vizuale de empatie – față de animale, dar și față de oameni.

În multe dintre fotografii, animalele nu sunt doar subiecte – ci simboluri. Ele stau în locul celor marginalizați, ignorate de agitația urbană, dar profund prezente în realitatea care ne înconjoară. Contrastul dintre cadrul aparent banal și mesajul emoțional este subtil, dar pătrunzător.

În interviul pe care ni l-a acordat, Hajdu Tamás vorbește despre parcursul său profesional, legătura dintre empatie și imagine, dar și despre cum medicina veterinară și fotografia pot coexista armonios în viața unui om.

Ne puteți povesti câteva detalii despre activitatea dumneavoastră profesională? Un scurt „mini CV” pentru colegii care nu au avut ocazia să vă cunoască încă.

M-am născut în 1976, la Șimleu Silvaniei, județul Sălaj. Am absolvit USAMV Cluj în anul 2000. Lucrez ca medic veterinar în cadrul LSVSA Maramureș, pe partea de microbiologie alimentară. Pasiunea pentru fotografie a devenit conștientă în jurul anilor 2005–2006.

Cum ați ales medicina veterinară ca profesie și ce anume v-a atras inițial către acest domeniu?

Am fost atras de animale și de lumea de laborator încă din copilărie: făceam experimente non-stop și, spre disperarea familiei, disecam broaște la colțul blocului. Cred că încă din grădiniță am știut că vreau să devin veterinar.

Cum a evoluat interesul pentru fotografie, de la primele imagini până la expozițiile internaționale de astăzi?

Am făcut primele cadre încă de mic. Stilul meu s-a maturizat spre zona documentar fine art. Am început cu proiecte legate de animale din laborator – „Caput” (fotografii cu trofee de vânat), „The Patient Files” și seria de suflet despre un laborator imaginar, „Laboratoires”.

Caput
The Patient Files
Laboratoires

Am descoperit că „viața bate filmul” și m-am orientat spre fotografia cu caracter documentar. Street-ul mi-a venit ca o mănușă și m-am axat pe această nișă. Am avut publicații în LensCulture, Vice, The Independent, The Guardian, National Geographic și expoziții internaționale. Printre distincții: finalist la Sony World Photography Awards (2013), finalist LensCulture (2015), Exibart Street, câștigător Romanian Visual Awards 2024, secțiunea street photography.

Cum reușiți să îmbinați aceste două pasiuni aparent foarte diferite – medicina veterinară și fotografia?

Sunt două laturi ale aceleiași monede: ca medic veterinar, am un contact direct, palpabil, cu animalele, iar fotografia îmi oferă instrumentul de a traduce această empatie în imagini. Tot ce e în jurul meu – gesturi subtile, priviri, modul în care un animal reacționează – se reflectă automat și în fotografiile mele. Munca de laborator îmi antrenează atenția la detaliu, iar în fotografie, mai ales în cele cu animale, instinctul de a surprinde un moment autentic vine firesc din această pregătire.

Credeți că empatia dobândită în medicina veterinară v-a influențat sensibilitatea artistică în fotografie?

Da, fără îndoială. Am întâlnit atât viață, cât și moarte – de la cerbi la câini comunitari – iar această sensibilitate se transferă în modul în care surprind un animal sau un moment spontan. Rolul de medic mă face atent la semne subtile, iar ca fotograf folosesc acea abilitate ca un radar vizual.

Cum priviți problema câinilor comunitari dintr-o dublă perspectivă: ca medic veterinar și ca observator vizual al spațiului urban?

Din punct de vedere veterinar, este o problemă complexă: lipsa adăposturilor, transmiterea de boli, necesitatea sterilizării și rolul voluntariatului. Ca fotograf, îi privesc ca personaje urbane – uneori absurde, alteori tulburătoare – cu un uriaș potențial narativ. Seria „Dogs” surprinde aceste ființe ca martori tăcuți ai tranziției noastre urbane.

Ce vă oferă fotografia – emoțional sau personal – și ce vă oferă profesia veterinară, în mod diferit?

Fotografia îmi oferă libertate creativă și un spațiu de respirație emoțională, departe de cotidian. Hrănește nevoia de cunoaștere și de provocare, îmi oferă momente de „aha” și liniște. Medicina veterinară îmi antrenează mintea pentru rigoare, responsabilitate și adaptabilitate – îmi oferă stabilitate și motivație practică.

Ați realizat sau plănuiți un proiect fotografic dedicat exclusiv animalelor?

„The Patient Files” este un proiect în derulare, axat pe animale din laborator și rezidenți urbani. Nu am mai lucrat de ceva timp la el, dar am planuri să-l continui. De asemenea, proiectul „Dogs” documentează prezența câinilor fără stăpân în jungla urbană.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră eticheta „fine art documentarist”?

Documentar: subiecte reale, oraș, oameni, animale.
Fine art: compoziție, atenție la detalii, fundaluri curate, minimalism, culoare, simplitate.
Nu doar relatăm – filtrăm realitatea printr-un cadru estetic și reflexiv.

Folosiți aparate mirrorless Olympus. Ce apreciați la aceste echipamente?

Sunt compacte, mici, uneori chiar încap în buzunarul de la pantaloni. Pe stradă, lumea mă confundă cu un turist rătăcit și nu mă bagă în seamă – ceea ce e perfect.

Ce vă atrage la fotografia de stradă?

Street-ul îmi permite să surprind viața în mișcare, spontaneitatea, interacțiunea dintre subiecți și decor. Abordarea mea e instinctuală – primul cadru e adesea cel mai expresiv, surprinzând autentic momentul.

Puteți descrie o situație concretă în care instinctul fotografic v-a dus la un cadru memorabil?

Am fotografiat un om căscând de plictiseală lângă un dinozaur din plastic, într-un bâlci. Moment absolut absurd și memorabil, surprins spontan – un cadru care n-ar fi funcționat dacă era regizat.

Despre expoziția „Greatest Clicks” – TIFF 2025: ce a însemnat pentru dumneavoastră?

Expoziția a fost parte din secțiunea foto a TIFF și a reunit cadre de stradă selectate pentru contraste, minimalism și reflecție socio-culturală (din seria „Hidden Garden” etc.). Nu cred că a existat o „fotografie vedetă” – fiecare imagine are o poveste distinctă, iar publicul a rezonat diferit cu fiecare dintre ele. A fost un dialog vizual viu.

Cum percepeți legătura dintre fotografie și cinematografie, în contextul TIFF?

Fotografia fixează un moment, cinematografia îl desfășoară. În TIFF, cele două forme de expresie comunică natural. Funcționează complementar: cadrul unic versus povestea extinsă.

Cum vedeți viitorul fotografiei de stradă în contextul inteligenței artificiale?

Inteligența artificială poate altera estetica documentară: over-processing, generare artificială – risc de „fake”. Dar cred că, în street photography, valoarea umană – empatia, imperfecțiunea, autenticitatea – va rămâne esențială și greu de înlocuit.

Dacă ar fi să alegeți o singură imagine care să vă definească și ca medic veterinar, și ca fotograf – cum ar arăta?

Probabil ar fi o imagine în care un animal este privit în ochi, într-un moment de tăcere. Nu în suferință, ci în acea zonă de dialog invizibil dintre specii – un spațiu care există și în medicină, și în artă.

Ce sfaturi le-ați oferi tinerilor medici veterinari pasionați și de fotografie?

Ia-ți camera cu tine peste tot. Observă. Nu te grăbi. Instinctul vine din practică. Medicina te învață rigoarea, fotografia te echilibrează. Pot conviețui foarte bine.

Aveți un mesaj final pentru cititorii Veterinarul.ro – în special pentru cei care caută inspirație în afara cabinetului?

Curiozitatea nu are granițe. Dacă ești medic veterinar, dar simți că îți lipsește ceva, explorează fotografia, muzica, poezia, ceramica – ce vibrează cu tine. Creativitatea și empatia pot înflori chiar și într-un halat de laborator.

Primește ultimele noutăți veterinare

Abonează-te la newsletterul săptămânal Veterinarul.ro

În fiecare luni îți trimitem pe e-mail cele mai importante știri și articole din domeniul veterinar.

Mă Abonez