O speță aparent banală, care revine periodic în discuțiile dintre medicii veterinari și care, dacă citești atent legislația, este ceva mai interesantă decât pare.

Plecarea din țară nu este o cerere de suspendare

Există colegi care au plecat din România cu ani în urmă și profesează în Franța, Germania, Marea Britanie sau în alte state. Pentru a putea profesa acolo, au făcut, firesc, tot ceea ce le-a cerut organismul profesional respectiv:

• au completat formulare;
• au solicitat certificate de conformitate și documente privind statutul profesional;
• au prezentat diplome și au făcut traduceri;
• au solicitat, eventual, un certificat de good standing;
• s-au înscris în organizația profesională locală;
• au plătit taxele și cotizațiile cerute acolo.

Perfect normal. Numai că, uneori, după câțiva ani, apare surpriza:

„Cum adică mai figurez în Colegiul Medicilor Veterinari din România? Eu am plecat din țară de șapte ani!”

Da. Dar plecarea din România și suspendarea calității de membru al CMVRO sunt două lucruri juridice diferite. Avionul nu depune cererea de suspendare în locul tău.

Ce spune legea

Legea nr. 160/1998 stabilește obligațiile membrilor Colegiului Medicilor Veterinari și situațiile în care calitatea de membru și exercitarea profesiei se suspendă.

Actualul Regulament de organizare și funcționare (ROF) al CMVRO este explicit. Art. 69 prevede posibilitatea suspendării pentru motive neimputabile medicului veterinar, inclusiv atunci când medicul „se află în afara granițelor țării” și dovedește că este înscris în organizația profesională din țara în care își exercită profesia.

Procedura presupune însă solicitarea, analizarea și soluționarea situației. Cu alte cuvinte, simplul fapt că te-ai mutat la Paris, München sau Londra nu reprezintă, juridic, o cerere adresată CMVRO.

Iar regula nu a fost inventată în 2025. Regulamentul anterior prevedea deja suspendarea pentru medicul veterinar aflat în străinătate care îndeplinea condițiile stabilite de reglementarea profesională. Mai mult, CMVRO are încă din 2015 o procedură distinctă privind suspendarea și radierea la cererea medicului veterinar, aprobată prin Hotărârea nr. 65/10.12.2015.

Așadar, pentru suspendarea voluntară există un principiu greu de contestat: dacă vrei modificarea statutului tău profesional, o soliciți. Exact cum procedezi atunci când te înscrii într-un organism profesional din altă țară.

Program complet de pregătire continuă pentru medici veterinari

Obține rapid cele 120 de puncte EMC – 100% online, simplu și accesibil!

Abonează-te acum

Și în alte țări tot medicul anunță

Nici aici România nu a inventat ceva exotic.

În Franța, medicul veterinar care încetează activitatea are obligații de informare față de Ordre des vétérinaires și există proceduri privind retragerea din Tablou. În Marea Britanie, Royal College of Veterinary Surgeons îi explică medicului care nu mai practică sau pleacă în străinătate ce trebuie să facă pentru modificarea situației sale în Registru.

Principiul este, așadar, cât se poate de european: organismul profesional ține registrul, dar membrul comunică modificarea situației sale.

În Franța ni se pare normal. În Anglia ni se pare normal. Ajunși în România, considerăm uneori că organismul profesional ar trebui să afle singur. Eventual, de pe LinkedIn.

Până aici, medicul are o problemă. Dar povestea continuă

Există și situația inversă. Medicul spune:

„Bine, n-am depus cererea de suspendare când am plecat. Dar n-am mai plătit cotizația de șapte ani. De ce m-ați ținut șapte ani membru activ și acum îmi cereți cotizația pentru toată perioada?”

Aici discuția devine mult mai interesantă. Pentru că și Colegiul are obligații.

Ce se întâmplă după șase luni de neplată

Art. 22 lit. c) din Legea nr. 160/1998 spune că statutul profesional se suspendă „în caz de neplată a cotizațiilor și a contribuțiilor profesionale, timp de 6 luni neîntrerupt de la scadența acestora”. Pragul de șase luni nu este, așadar, o invenție administrativă. Este prevăzut de lege.

Statutul medicului veterinar explică și mecanismul. Art. 23 alin. (2) califică neplata cotizației timp de șase luni consecutive drept abatere disciplinară și prevede sancționarea de către Comisia județeană de deontologie și litigii, la sesizarea Biroului executiv al filialei.

Iar aici apare primul lucru foarte important: nu numai medicul avea ceva de făcut. Avea și Colegiul.

Mai mult, în 2019, Consiliul Național al CMVRO a adoptat Hotărârea nr. 84/28.01.2019, dedicată exact procedurii de suspendare pentru neplata cotizației. Procedura este surprinzător de precisă:

• birourile executive județene și cel al Municipiului București trebuie să identifice membrii aflați în situația de neplată timp de șase luni și să sesizeze Comisia de deontologie;
• hotărârea stabilește inclusiv termene administrative pentru transmiterea cazurilor și soluționarea lor.

Prin urmare, dacă cineva nu plătește cotizația timp de șase luni, legislația profesională nu spune „lăsați-l zece ani și vedem noi după aceea”. Există o procedură care trebuie declanșată.

Un text care merită citit cu atenție

Art. 23 alin. (3) din Statutul medicului veterinar prevede că medicul suspendat pentru neplata cotizației poate reveni la statutul de membru activ după achitarea sumei restante. Dar cum se calculează această sumă?

Statutul răspunde: de la data la care a încetat plata cotizației până la data la care a fost emisă decizia de suspendare.

Nu spune „până în ziua în care medicul se întoarce în România”. Nu spune „până când Colegiul își amintește de el”. Și nici „până la infinit”. Spune: până la data deciziei de suspendare.

Formularea arată că însăși reglementarea profesională delimitează perioada pentru care se calculează restanța în cazul suspendării pentru neplată. Odată emisă decizia de suspendare, nu mai vorbim despre acumularea aceleiași restanțe ca pentru un membru activ.

Și acum apare întrebarea pe care CMVRO trebuie, la rândul său, să o accepte: dacă filiala avea obligația să constate neplata după șase luni și să declanșeze procedura, dar nu a făcut-o ani întregi, poate transforma propria inacțiune administrativă într-o creanță nelimitată împotriva medicului?

Eu nu aș răspunde categoric fără analiza fiecărui caz. Dar, cu siguranță, întrebarea este legitimă.

Responsabilitatea nu funcționează într-un singur sens

Medicul nu poate spune: „Trebuia să știți că am plecat.” Corect.

Dar nici Colegiul nu poate spune: „Știam din propria evidență că nu plătești de șapte ani, legea ne dădea pragul de șase luni, aveam procedura de suspendare, dar n-am aplicat-o și acum îți facturăm șapte ani.” Cel puțin, nu fără alte explicații juridice.

Mai ales că actualul ROF întărește această responsabilitate administrativă: filialele trebuie să verifice periodic plata cotizației și să declanșeze mecanismul corespunzător pentru membrii care depășesc perioada legală de neplată.

Avem, așadar, două obligații distincte:

1. medicul trebuia să solicite suspendarea pentru plecarea în străinătate;
2. Colegiul trebuia să-și aplice propriile reguli privind neplata cotizației.

Una nu o anulează pe cealaltă.

Mai există ceva: prescripția

Să presupunem varianta cea mai favorabilă Colegiului. Medicul nu a cerut suspendarea. Colegiul nu l-a suspendat pentru neplată. Cotizațiile au continuat să fie evidențiate. După opt ani, vine solicitarea: „Aveți de achitat cotizațiile restante.”

Nici atunci problema juridică nu este închisă, pentru că intervine prescripția extinctivă.

Codul civil stabilește, la art. 2517, termenul general de prescripție de trei ani, atunci când legea nu prevede un termen special. Iar cotizațiile lunare au caracterul unor prestații succesive. Pentru acestea, art. 2526 din Codul civil prevede că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă.

Adică, în principiu, cotizația din ianuarie are propria scadență, cea din februarie pe a ei, cea din martie pe a ei. Și fiecare trebuie analizată separat din perspectiva prescripției.

Nu este doar o construcție teoretică. Instanțele române aplică termenul general de trei ani creanțelor reprezentând cotizații. Există hotărâri în care au respins ca prescrise cotizațiile de membru mai vechi de trei ani, menținând obligația pentru perioadele neprescrise. Există și jurisprudență privind alte prestații periodice, în care instanțele aplică art. 2526 exact în acest mod: termenul curge separat pentru fiecare prestație devenită exigibilă.

Asta nu înseamnă că, după trei ani, „datoria dispare”. Formularea este juridic greșită. Înseamnă că dreptul material la acțiune pentru recuperarea creanței este supus prescripției, iar prescripția trebuie invocată în condițiile legii.

Atenție la un detaliu

Dacă primești astăzi o solicitare pentru șapte ani de cotizații, nu este foarte inspirat să răspunzi „Da, recunosc datoria, vă rog să-mi faceți o eșalonare” și abia după aceea să cauți Codul civil.

Recunoașterea datoriei, plata parțială sau alte acte pot avea consecințe asupra prescripției și pot întrerupe cursul acesteia, în condițiile prevăzute de Codul civil. De aceea, fiecare situație trebuie analizată înainte de recunoașterea debitului.

Ce trebuie verificat într-un caz concret

Dacă un medic plecat în străinătate primește astăzi o solicitare de plată pentru cotizații vechi, eu aș cere, înainte de orice:

• situația exactă a cotizațiilor, defalcată lunar;
• data fiecărei scadențe;
• actul CMV prin care a fost stabilit cuantumul cotizației pentru fiecare perioadă;
• statutul medicului în Tabloul general pentru fiecare perioadă;
• eventuala decizie de suspendare, data acesteia și dovada comunicării;
• eventualele notificări transmise medicului;
• actele prin care CMVRO consideră că prescripția a fost suspendată sau întreruptă;
• temeiul juridic exact pentru sumele pretinse.

Abia după aceea discutăm despre cât este efectiv datorat și cât mai poate fi recuperat juridic.

„Așa apare în calculator” nu este temei juridic. Calculatorul ține evidența creanței. Codul civil stabilește dacă dreptul la acțiune pentru recuperarea ei mai poate fi exercitat.

Un exemplu

Un medic pleacă din România în 2017 și se înscrie în organismul profesional din Franța. Nu solicită suspendarea la CMVRO. Greșeala lui. Din 2018 nu mai plătește cotizația. În 2026 primește solicitarea de plată pentru întreaga perioadă.

Speța nu se poate rezolva spunând pur și simplu: „Nu ai depus cererea, plătești tot.” Trebuie stabilit:

• când a devenit restant;
• ce obligație avea filiala după șase luni;
• dacă Biroul executiv a discutat cazul;
• dacă a fost sesizată Comisia de deontologie;
• dacă a existat o decizie de suspendare și dacă i-a fost comunicată;
• până la ce dată putea fi calculată restanța, potrivit Statutului;
• care dintre creanțele succesive mai sunt în termenul de prescripție;
• dacă a existat vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a prescripției.

Abia după aceea putem vorbi despre suma datorată. Asta înseamnă analiză juridică. Restul este contabilitate.

Mai puțină indignare, mai multă rigoare

Cred că avem nevoie de mai puțină indignare și de ceva mai multă rigoare, din ambele direcții.

Medicul veterinar care pleacă din România nu poate considera că simpla trecere a frontierei reprezintă o cerere de suspendare adresată Colegiului. Dacă vrei suspendarea calității de membru, există o procedură: o soliciți, prezinți documentele, primești decizia. Exact cum accepți să procedezi în Franța, Germania sau Marea Britanie.

Și, da, nici Colegiul nu își poate trata propriile obligații administrative ca fiind facultative. Legea stabilește consecințe după șase luni de neplată. Statutul stabilește procedura. Hotărârea nr. 84/2019 spune că Biroul executiv trebuie să identifice restanțierii și să sesizeze Comisia de deontologie, care emite deciziile de suspendare individual, sub semnătura președintelui Comisiei. Atunci aceste reguli trebuie respectate și de organizația profesională. Mai ales că Statutul însuși spune până unde se calculează restanța în cazul medicului suspendat pentru neplată: până la data emiterii deciziei de suspendare.

Iar dacă, după foarte mulți ani, cineva solicită retroactiv cotizații, mai există o întrebare care nu poate fi rezolvată printr-un extras din baza de date: prescripția.

Într-un stat de drept, regulamentele nu sunt obligatorii numai pentru membri. Sunt obligatorii și pentru cei care le aplică.

Așa că formula corectă nu este „Am plecat din România, trebuia să mă ștergeți”. Dar nici „Nu ne-ai spus că ai plecat, deci ne datorezi automat zece ani”. Formula corectă e mult mai puțin spectaculoasă:

Tu trebuia să notifici Colegiul. Colegiul trebuia să-și aplice legea și propriile proceduri.

Iar dacă, după ani de zile, ne întâlnim la capitolul „restanțe”, înainte să scoatem cardul citim Legea nr. 160/1998, Statutul, Hotărârea nr. 84/2019 și Codul civil. Pentru că memoria instituțională poate fi lungă. Prescripția, în schimb, are termene.

Pe ce se sprijină analiza

• Legea nr. 160/1998 stabilește pragul celor șase luni de neplată.
• Statutul medicului veterinar prevede că, la suspendarea pentru neplată, suma necesară reactivării se calculează numai până la emiterea deciziei de suspendare, iar în cazul suspendării la cerere plata cotizației încetează.
• Hotărârea CMV nr. 84/2019 instituie procedura prin care filialele identifică restanțierii și sesizează Comisia de deontologie.
• Jurisprudența: instanțele au aplicat termenul general de trei ani inclusiv creanțelor reprezentând cotizații de membru, respingând perioadele mai vechi ca prescrise. Pentru prestațiile succesive, practica aplică art. 2526 din Codul civil, cu analiza exigibilității fiecărei prestații.

Partea despre prescripție nu este, așadar, doar o ipoteză doctrinară. Avem și practică judiciară în aceeași direcție.

Completare: și dacă te suspenda Colegiul după șase luni?

Plecând de la mai multe experiențe pe această temă, revin cu o completare la discuția despre medicii veterinari plecați din România, cotizațiile neachitate și obligația Colegiului de a declanșa procedura de suspendare după șase luni de neplată. Există un detaliu foarte important, pe care l-am atins prea puțin și care schimbă destul de mult perspectiva.

Am spus că, potrivit Legii nr. 160/1998, neplata cotizației timp de șase luni neîntrerupt poate conduce la suspendarea statutului profesional și că există o procedură pe care filiala trebuie să o declanșeze. Corect.

De aici apare însă imediat reproșul: „Atunci de ce nu m-a suspendat Colegiul după șase luni? Dacă mă suspenda, nu mai acumulam cotizații încă șapte ani.”

Întrebarea este legitimă. Dar înainte să concluzionăm că suspendarea după șase luni ar fi fost neapărat soluția fericită pentru medicul plecat în străinătate, trebuie să vedem ce înseamnă juridic această suspendare. Pentru că nu vorbim despre închiderea unui abonament la telefon.

Neplata nu duce la o „suspendare tehnică”

Statutul medicului veterinar tratează neplata cotizației timp de șase luni consecutive drept abatere disciplinară. Iar suspendarea care rezultă din această procedură privește statutul profesional și dreptul de exercitare a profesiei.

Aici apare problema pe care mulți colegi plecați din România este posibil să nu o fi luat în calcul. Dacă lucrai deja legal ca medic veterinar în Franța, Germania, Italia, Belgia sau în alt stat membru al Uniunii Europene, o asemenea suspendare pronunțată în România nu rămânea neapărat o chestiune internă între tine și filiala CMVRO.

Mecanismul european de alertă

Art. 41¹ din Legea nr. 160/1998 obligă Colegiul Medicilor Veterinari să informeze autoritățile competente din celelalte state membre atunci când unui medic veterinar îi este restrâns sau interzis, chiar temporar, dreptul de a desfășura activități profesionale în România. Există și un termen: alerta trebuie transmisă prin sistemul IMI în maximum trei zile de la adoptarea deciziei.

Mecanismul nu este o invenție a CMVRO. Provine din legislația europeană privind recunoașterea calificărilor profesionale și schimbul de informații între autoritățile competente.

Cu alte cuvinte, dacă erai medic veterinar în Franța și Colegiul din România te suspenda disciplinar pentru neplata cotizației, exista obligația de a comunica restrângerea dreptului tău profesional autorităților competente din celelalte state membre.

Atenție însă la nuanță. Asta nu înseamnă că suspendarea din România te suspenda automat și în Franța, Germania sau Italia. Statul în care profesai urma să aprecieze situația potrivit propriilor reguli. Dar alerta exista, iar autoritatea profesională din țara în care lucrai afla oficial că, în statul de origine, dreptul tău de exercitare fusese restrâns.

De aici, lucrurile puteau deveni ceva mai neplăcute decât o restanță la cotizație. Există colegi care știu asta pentru că li s-a întâmplat.

Paradoxul

Astăzi, reproșul este: „De ce nu m-a suspendat Colegiul după șase luni?”

Dar dacă filiala ar fi aplicat atunci procedura întocmai și fără nicio ezitare, discuția putea suna cu totul altfel: „Cum adică m-ați suspendat disciplinar în România pentru cotizație și ați transmis informația prin IMI, în timp ce eu profesez în Franța?” Și atunci, foarte posibil, indignarea s-ar fi mutat în direcția opusă.

Aici trebuie recunoscut un lucru, chiar dacă nu convine perfect niciuneia dintre tabere. Nedeclanșând sau nefinalizând imediat procedura disciplinară de suspendare, este posibil ca, în anumite cazuri, Colegiul să fi evitat un rău profesional mult mai important pentru medicul plecat.

Nu spun că aceasta justifică juridic neaplicarea procedurii. Nici că o instituție poate decide pur și simplu să nu-și aplice propriile reguli pentru că apreciază că, astfel, îi face un bine membrului.

Spun altceva. Când analizăm astăzi situația, trebuie să analizăm și consecința pe care aplicarea acelei proceduri ar fi putut-o avea. Pentru că e foarte ușor, după șapte ani, să spui: „Trebuia să mă suspendați după șase luni.” E ceva mai puțin confortabil să adaugi: „…chiar dacă acea suspendare disciplinară trebuia apoi comunicată, prin mecanismul european, autorității profesionale din țara în care lucram.”

Două suspendări foarte diferite

Aceasta este diferența esențială:

• Suspendarea la cerere. Dacă medicul plecat în străinătate își îndeplinea la timp propria obligație și solicita suspendarea pentru că profesează în afara țării, vorbeam despre o suspendare pentru un motiv neimputabil lui.
• Suspendarea pentru neplată. Dacă nu făcea cererea, rămânea membru, înceta să plătească și ajungea, după șase luni, în procedura pentru neplata cotizației, intram pe terenul abaterii disciplinare.

Nu sunt același lucru. Tocmai de aceea afirmația „Am plecat din România, n-am mai plătit și trebuia să mă suspendați voi” este mult prea comodă. Medicul avea la dispoziție o cale juridică prin care își putea clarifica situația fără să ajungă în procedura disciplinară. Trebuia să o folosească.

Cotizațiile nu dispar automat

Nici ideea că medicul plecat în străinătate ar trebui exonerat automat de toate cotizațiile restante nu mi se pare juridic sustenabilă.

Dacă ai plecat, dar nu ai solicitat suspendarea, ai rămas membru. Dacă ai rămas membru, cotizația a continuat să devină exigibilă. Iar dacă suspendarea pentru neplată putea interveni după șase luni, lunile anterioare suspendării nu dispar retroactiv doar pentru că locuiai în altă țară.

De altfel, Statutul spune explicit că, pentru revenirea la statutul de membru activ după suspendarea pentru neplată, suma restantă se calculează de la încetarea plății cotizației până la data emiterii deciziei de suspendare. Așadar, cel puțin existența unei restanțe pentru perioada anterioară suspendării este recunoscută chiar de reglementarea profesională.

Cât anume este datorat într-un caz concret, până la ce dată și cât mai poate fi recuperat după mai mulți ani sunt alte întrebări. Acolo reintră în discuție data deciziei, modul în care Colegiul și-a îndeplinit propriile obligații și, evident, prescripția.

Dar „am plecat din România” nu înseamnă automat „cotizația mea a devenit zero”. Așa cum nici „nu ai cerut suspendarea” nu înseamnă automat „îți putem cere orice sumă, pentru oricâți ani”.

Morala poveștii

Medicul care pleacă în străinătate are două variante foarte diferite:

1. Varianta normală: anunță Colegiul, solicită suspendarea, dovedește că profesează în străinătate și își clarifică statutul profesional.
2. Varianta tăcerii: nu spune nimic, nu mai plătește și așteaptă ca organizația profesională să deducă singură că s-a mutat la 2.000 de kilometri distanță.

Numai că a doua variantă poate duce nu la suspendarea elegantă pe care ar fi putut-o solicita medicul, ci la o suspendare pentru abatere disciplinară. Iar într-o Europă în care autoritățile profesionale comunică între ele prin IMI, diferența nu este deloc academică.

De aceea aș nuanța inclusiv critica adresată Colegiului. Da, Colegiul trebuia să își aplice procedurile după împlinirea perioadei legale de neplată. Dar, dacă le-ar fi aplicat întocmai, suspendarea disciplinară putea intra în circuitul european de alertă și putea crea medicului plecat o problemă profesională în țara în care lucra. În anumite cazuri, aplicând procedura, Colegiul putea face rău. Și, paradoxal, nu l-a făcut.

Asta nu șterge obligația instituțională și nici nu justifică acumularea nelimitată a unor cotizații. Dar nici medicul nu poate transforma această inacțiune într-un argument pentru exonerarea totală de propriile obligații.

Până la urmă, povestea e chiar mai echilibrată decât părea:

• medicul trebuia să ceară suspendarea când a plecat;
• Colegiul trebuia să gestioneze neplata după termenul prevăzut de lege;
• suspendarea pentru neplată putea avea consecințe profesionale transfrontaliere;
• cotizațiile deja devenite exigibile înainte de suspendare nu se evaporă pentru că medicul se afla în străinătate;
• după ani de zile, peste toate acestea se suprapune prescripția.

Așa că nici „Colegiul este vinovat pentru tot”, nici „medicul trebuie să plătească tot” nu sunt răspunsuri juridice. Sunt doar răspunsuri comode. Iar speța aceasta arată că, în drept, comoditatea și corectitudinea nu sunt întotdeauna același lucru.