Addendum : Există o expresie veche, atribuită armatei, administrației și, uneori, birocrației în general: “Fă-te că lucrezi.” În traducere instituțională modernă, ea ar putea suna cam așa: „Dacă nu reușești încă să rezolvi problemele importante, creează între timp suficiente reguli pentru problemele mai puțin importante.” Nu pentru că acestea ar fi urgente. Ci pentru că sunt mai ușor de reglementat.

Adevăratele provocări presupun analiză, dezbatere, asumare și, uneori, modificări legislative. În schimb, este infinit mai simplu să mai adaugi o prevedere, încă o recomandare, încă o interdicție sau încă o procedură.

Se creează astfel impresia de activitate. Se adoptă norme. Se emit hotărâri. Se completează regulamente. Se bifează obiective. Toată lumea pare ocupată. Numai că, în tot acest timp, întrebările esențiale rămân exact acolo unde erau și înainte.

Cum își exercită legal profesia medicul veterinar colaborator independent? Care este statutul său juridic? Care sunt obligațiile sale profesionale și fiscale? Cine răspunde pentru actul medical?

Poate că adevărata eficiență instituțională nu înseamnă să produci cât mai multe reguli. Poate înseamnă să rezolvi, cu prioritate, problemele fără de care toate celelalte reguli riscă să graviteze în jurul unui gol legislativ.

Iar dacă o profesie începe să măsoare performanța prin numărul de prevederi adoptate, nu prin numărul de probleme rezolvate, există riscul ca, într-o zi, să avem un regulament pentru aproape orice…mai puțin pentru ceea ce contează cu adevărat.

Există o categorie de medici veterinari despre care toată lumea știe că există. Clinicile îi caută. Proprietarii îi recomandă. Colegii îi sună atunci când cazul devine complicat. Contabilii le emit facturi. ANAF le încasează taxele. Asiguratorii le încasează primele de malpraxis. Pacienții beneficiază de munca lor. Doar legea pare că încă nu a avut ocazia să facă cunoștință cu ei.

Pare o glumă. Din păcate, nu este.

Pentru că, dacă întrebi astăzi în ce formă juridică își poate desfășura activitatea un medic veterinar specialist care colaborează cu mai multe clinici, vei descoperi un fenomen rar întâlnit într-o profesie liberală: cu cât întrebi mai multe persoane, cu atât primești mai multe răspunsuri. Uneori toate argumentate. Uneori toate rostite cu aceeași convingere. Și, surprinzător, uneori toate diferite.

Există profesii care își schimbă legislația atunci când profesia evoluează.

Și există profesii care preferă să lase profesia să evolueze singură, în timp ce legislația o urmărește de la distanță, cu răbdarea și calmul unui proprietar care spune despre un Labrador cu abdomenul dilatat că „mai așteptăm puțin, poate îi trece”.

Medicina veterinară românească pare să fi ales, de câțiva ani buni, a doua variantă. Nu pentru că nu ar exista probleme. Dimpotrivă. Ele există, sunt cunoscute și sunt întâlnite zilnic în aproape fiecare clinică veterinară din țară. Doar că, dintr-un motiv pe care probabil istoricii profesiei îl vor explica mai bine peste câteva decenii, reușim aproape întotdeauna să ne concentrăm pe problemele cele mai ușor de discutat și să ocolim cu o eleganță admirabilă exact subiectele care ar merita o modificare legislativă.

Astfel, am devenit remarcabil de eficienți în a dezbate ce fotografie poate apărea pe Facebook, dacă o postare este plagiat, reclamă sau informare, dacă un cuvânt este prea comercial, dacă o reducere afectează demnitatea profesiei și dacă un emoji zâmbitor riscă să compromită prestigiul medicinei veterinare.

Între timp, medicul veterinar cardiolog consultă în șase clinici într-o săptămână. Ortopedul operează în patru spitale diferite. Stomatologul merge acolo unde există unit dentar și cazuri complexe. Anestezistul este chemat oriunde apare o intervenție dificilă. Imagistul își petrece jumătate din viață în trafic, iar cealaltă jumătate în fața ecografului.

Toți există.

Toți lucrează.

Toți plătesc taxe.

Toți răspund profesional pentru actul medical. Toți sunt indispensabili unei medicine veterinare moderne.

Și totuși, dacă ai îndrăzni să întrebi în ce formă juridică și profesională sunt reglementați de lege, liniștea care urmează ar putea concura cu cea din sala de așteptare a unei clinici în ziua în care cade internetul.

Legea nr. 160/1998 descrie foarte bine lumea medicinei veterinare de la sfârșitul anilor ’90. Numai că între timp lumea a avut proasta inspirație să evolueze.

Specializarea a evoluat. Tehnologia a evoluat. Spitalele veterinare au evoluat.

Colaborările dintre clinici au evoluat.

Numărul medicilor care lucrează exclusiv ca specialiști independenți a crescut de la an la an. Singurul lucru care pare să fi rămas convins că încă este 1998 este modul în care legea privește organizarea profesiei.

Și atunci apare o întrebare aproape indecent de simplă. Dacă un medic veterinar (liberal si independent prin definitia din lege), dorește să fie doar cardiolog. Sau doar ortoped. Sau doar imagist. Sau doar stomatolog. Nu dorește recepție. Nu dorește internare. Nu dorește farmacie. Nu dorește pet-shop. Nu dorește să concureze cu nicio clinică. Dorește doar să își exercite profesia în baza competenței sale și să colaboreze cu mai multe unități medicale veterinare.

Ce îi spune legea să facă?

Răspunsul nu ar trebui să dureze mai mult de două minute. Și totuși, de ani întregi, profesia răspunde prin ridicări din umeri, interpretări, obiceiuri administrative și explicații începute cu celebra formulă: „Așa se practică…”.

Nu contest că se practică. Contest doar faptul că, după aproape trei decenii de la adoptarea Legii nr. 160/1998, încă nu știm dacă ceea ce se practică este și ceea ce legea a intenționat să reglementeze.

Poate că adevărata reformă de care are nevoie profesia nu începe cu încă o discuție despre comunicarea pe rețelele sociale și nici cu încă un set de recomandări privind publicitatea.

Poate începe cu ceva infinit mai puțin spectaculos. Să răspundem, în sfârșit, unei întrebări elementare:

Cum își exercită legal profesia medicul veterinar specialist al anului 2026?

Dacă nu putem răspunde limpede la această întrebare, atunci poate că nu problema este că profesia se schimbă prea repede. Poate problema este că legislația și prioritățile noastre au rămas puțin în urmă. Iar acesta nu mai este un reproș. Este o invitație la o discuție pe care, paradoxal, o profesie modernă ar fi trebuit să o fi avut de mult. Zic!

Și…Dacă până aici am vorbit despre ceea ce legea nu spune, merită să discutăm și despre efectele acestei tăceri legislative. Pentru că, uneori, ceea ce lipsește dintr-un text de lege produce consecințe mai importante decât ceea ce este scris în el.

Într-o profesie bine reglementată, medicul ar trebui să știe, înainte de a-și începe activitatea, care este forma legală de exercitare a profesiei, ce obligații profesionale are, ce evidențe trebuie să țină, cui răspunde și în ce condiții poate colabora cu alte unități medicale. În profesia noastră, răspunsurile sunt, de multe ori, înlocuite de expresii precum „așa se face”, „așa am auzit”, „așa mi s-a spus” sau, preferata tuturor, „așa se practică de ani de zile”. Numai că practica, oricât de îndelungată ar fi, nu poate ține loc de lege. Iar aici apare un paradox aproape comic: dacă un medic veterinar încearcă să respecte legea, primul lucru pe care îl descoperă este că legea nu îi răspunde suficient de clar. Începe să întrebe colegi, contabili, juriști, funcționari, reprezentanți ai instituțiilor și, de cele mai multe ori, pleacă acasă cu cinci răspunsuri diferite și convingerea că toate au fost oferite cu cea mai bună credință.

Este, probabil, singurul examen profesional în care primești cinci variante oficiale și niciuna nu îți garantează că nu vei fi criticat pentru alegerea făcută.

Să presupunem că un medic veterinar dorește să lucreze exclusiv ca specialist colaborator. Nu are cabinet deschis publicului, nu are internare, nu are recepție, nu comercializează produse și nu dorește decât să își exercite competența profesională în cadrul unor clinici autorizate. Își pune firesc întrebarea: „Cum procedez legal?”

Analizează Legea nr. 160/1998. Citește Statutul. Consultă Codul fiscal. Discută cu un contabil. Obține un punct de vedere juridic. Alege o soluție pe care o consideră conformă cu legislația și începe să lucreze. Până aici, nimic neobișnuit.

Problema apare în momentul în care aceeași legislație, suficient de neclară încât să permită interpretări diferite, poate deveni ulterior chiar instrumentul prin care opțiunea aleasă este pusă sub semnul întrebării. Nu pentru că medicul ar fi acționat cu rea-credință. Nu pentru că ar fi încercat să eludeze legea.

Ci pentru că legea însăși nu oferă un răspuns lipsit de echivoc. Or, într-un stat de drept, sancționarea unei conduite ar trebui să fie precedată de existența unei reguli clare, previzibile și accesibile. Aceasta este una dintre exigențele elementare ale securității juridice: cetățeanul trebuie să poată înțelege, înainte de a acționa, ce îi este permis și ce îi este interzis. În lipsa acestei clarități, apare inevitabil riscul ca aceeași situație de fapt să fie apreciată diferit, în funcție de interpretarea adoptată la un moment dat. Iar aceasta nu este o problemă doar pentru medicul vizat. Este o problemă pentru întreaga profesie.

Pentru că o profesie nu poate funcționa sănătos atunci când membrii ei sunt obligați să își construiască activitatea pe presupuneri juridice, iar apoi să spere că interpretarea pe care au considerat-o corectă va coincide, peste câțiva ani, cu interpretarea unei comisii sau a unei autorități.

Paradoxul este că tocmai medicii care încearcă să își organizeze activitatea cât mai riguros sunt cei care resimt cel mai acut această incertitudine. Ei caută baza legală, cer opinii, își fiscalizează veniturile, încheie contracte și încearcă să respecte regulile. Dar când regulile nu sunt suficient de clare, nici cea mai mare bună-credință nu poate înlocui precizia legii.

Poate că, înainte de a discuta despre noi obligații, noi interdicții sau noi criterii de evaluare profesională, ar trebui să ne asigurăm că fiecare medic veterinar poate răspunde, fără ezitare și fără teama că mâine i se va spune contrariul, la o întrebare elementară: “În ce formă îmi pot exercita legal profesia?”

Poate că adevărata maturitate a unei profesii nu se măsoară prin numărul regulamentelor pe care le adoptă, ci prin numărul întrebărilor fundamentale la care este capabilă să răspundă fără echivoc. Iar dacă, după aproape trei decenii de la adoptarea Legii nr. 160/1998, încă nu putem răspunde simplu și unitar la întrebarea «Cum își exercită legal profesia un medic veterinar colaborator independent?», atunci poate că nu medicii sunt cei care trebuie să se adapteze permanent interpretărilor legii, ci legea este cea care trebuie, în sfârșit, să se adapteze profesiei pe care pretinde că o reglementează.