În opinia mea, profesiile puternice nu sunt cele în care oamenii gândesc la fel, ci cele în care oamenii au învățat să nu transforme diferențele de opinie în rupturi personale. Si sa pună aceste rupturi personale in fruntea principiilor dupa care guverneaza sau.. își  guvernează propria evoluție, propria viată totodată influențând identic evoluția profesiei de pe pozitia deținută mai mult sau mai puțin vremelnic.

Există o eleganță a dezacordului pe care generațiile dinaintea noastră o practicau aproape instinctiv și pe care noi, în ritmul accelerat al prezentului, riscăm să o pierdem fără să observăm. Ea începe cu o întrebare simplă, pe care o adresăm din ce în ce mai rar: „Dacă celălalt are, măcar în parte, dreptate?”

Întrebarea aceasta nu diminuează autoritatea nimănui. Din contră. Ea reprezintă una dintre cele mai mature forme de respect pe care un profesionist le poate arăta propriei profesii. Numai oamenii siguri pe valoarea lor își permit să asculte cu răbdare o opinie diferită fără să o perceapă imediat ca pe o amenințare.

Privind în urmă, am impresia că ceea ce ne lipsea din punct de vedere material era echilibrat de ceva ce astăzi începe să devină din ce în ce mai rar și tocmai de aceea mai valoros. Aveam timp să ne cunoaștem înainte să ne judecăm. Aveam răbdare să ascultăm înainte să răspundem. Aveam suficientă încredere unii în alții încât să putem spune, fără teama că ne diminuăm autoritatea profesională: „Nu am mai întâlnit cazul acesta. Hai să ne uităm împreună.”

Mă întreb dacă nu cumva, fără să observăm, am început să confundăm dezvoltarea medicinei veterinare cu dezvoltarea profesiei. Cele două nu sunt sinonime. Medicina poate progresa spectaculos prin cercetare, tehnologie și educație continuă. O profesie însă trăiește prin altceva. Trăiește prin încrederea pe care membrii ei aleg să și-o acorde reciproc, prin valorile pe care le împărtășesc și prin sentimentul că, dincolo de competiția firească dintre cabinete, clinici sau spitale, există o comunitate care înțelege că reputația profesiei este mai importantă decât victoria într-o dispută de moment.

Aceasta este, cred, conversația pe care am amânat-o prea mult. Am vorbit ani la rând despre investiții, despre tehnologie, despre standarde, despre acreditări, despre protocoale și despre performanță, ca și cum toate acestea ar fi fost suficiente pentru a construi o profesie puternică. Între timp, aproape fără să observăm, s-a schimbat felul în care comunicăm, felul în care ne raportăm la colegi, felul în care gestionăm dezacordul și chiar felul în care înțelegem solidaritatea profesională.

Nu cred că această schimbare s-a produs din cauza unui singur om, a unei singure instituții sau a unui singur moment. Tocmai de aceea nu caut vinovați. Profesiile nu se schimbă prin accidente spectaculoase. Se schimbă încet, prin acumulări aproape invizibile, până când, într-o zi, privești în jur și ai senzația că recunoști locul, dar nu îl mai înțelegi pe deplin.

Poate că, înainte să ne întrebăm încotro vrem să mergem în următorii treizeci de ani, ar fi înțelept să înțelegem mai întâi ce ni s-a întâmplat în ultimii treizeci și cinci. Numai atunci vom putea decide ce merită păstrat, ce merită schimbat și, mai ales, ce nu avem voie să pierdem dacă vrem ca medicina veterinară românească să rămână nu doar performantă, ci și o profesie în care să îți dorești să trăiești o viață întreagă.

Există un reflex pe care îl observ aproape de fiecare dată când se discută despre evoluția medicinei veterinare românești. Începem să enumerăm investițiile, competențele dobândite, tehnologiile noi, spitalele construite, aparatura cumpărată, numărul tot mai mare de colegi care participă la congrese internaționale și accesul la informație pe care generațiile dinaintea noastră nici nu și l-ar fi imaginat. Toate acestea sunt reale și reprezintă motive legitime de satisfacție. Ar fi absurd să le ignorăm sau să cădem în tentația atât de comodă a nostalgiei, aceea care vede în trecut doar ceea ce era frumos și uită cât de multe lipsuri ascundea fiecare zi de lucru.

Progresul medicinei veterinare românești este incontestabil și ar fi nedrept față de generațiile care au construit acest progres să pretindem altceva. În puțin peste trei decenii am recuperat un decalaj uriaș, iar această recuperare nu s-a produs printr-un miracol și nici printr-o întâmplare fericită. Ea s-a construit prin mii de ore de studiu, prin investiții făcute adesea cu riscuri enorme, prin oameni care au ales să plece în străinătate ca să învețe și să se întoarcă acasă, prin colegi care au acceptat să își împărtășească experiența și prin generații întregi care au înțeles că profesia nu poate evolua dacă rămâne izolată.

Și totuși, ori de câte ori mă gândesc la această perioadă, am senzația că există o întrebare pe care ne ferim să o punem. Nu pentru că ar fi incomodă, ci pentru că este greu de măsurat.

Cum evaluăm sănătatea unei profesii? Prin numărul de tomografe? Prin valoarea investițiilor? Prin numărul de specializări? Prin dimensiunea spitalelor? Sau există și alte criterii, mai greu de cuantificat, dar la fel de importante?

De pildă, câtă încredere mai există între colegi?

Întrebarea pare surprinzătoare într-o discuție despre evoluția unei profesii, însă eu cred că este una dintre cele mai importante. O profesie nu este o sumă de cabinete, de spitale și de medici care practică aceeași meserie fără să aibă legături reale între ei. O profesie este o comunitate. Iar o comunitate începe să se destrame nu atunci când îi lipsesc resursele materiale, ci atunci când începe să dispară încrederea dintre membrii ei.

În urmă cu treizeci de ani, încrederea avea o formă foarte concretă. Îl sunai pe un coleg și îi spuneai că ai nevoie de părerea lui. Trimiteai un pacient fără să îți fie teamă că ai pierdut un client. Împrumutai un instrument sau un medicament fără să calculezi dacă gestul acela îți aduce vreun avantaj. Nu era vorba despre altruism și nici despre lipsa concurenței. Era pur și simplu convingerea că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va avea nevoie de ceilalți.

Astăzi lucrurile sunt mai complicate. Nu pentru că medicii veterinari ar fi devenit mai puțin generoși sau mai puțin competenți, ci pentru că profesia însăși funcționează într-un context complet diferit. Cabinetele, clinicile și spitalele sunt organizații incomparabil mai complexe, costurile sunt incomparabil mai mari, presiunea economică este permanentă, iar timpul pare să valoreze mai mult decât orice altă resursă. Într-o astfel de lume, colaborarea nu mai apare întotdeauna spontan. Uneori trebuie cultivată conștient, iar tocmai acest exercițiu pare că a devenit tot mai dificil.

Mă întreb uneori dacă nu cumva am început să confundăm autonomia profesională cu autosuficiența. Îți dorești să rezolvi cât mai multe cazuri în propria clinică, să oferi cât mai multe servicii și să răspunzi cât mai multor așteptări. Este firesc. Proprietarii caută soluții complete, iar dezvoltarea unei echipe presupune investiții și competențe din ce în ce mai diverse. Există însă o limită dincolo de care dorința de a face totul singur începe să slăbească exact ceea ce ar trebui să întărească: colaborarea dintre colegi.

Nicio profesie matură nu se bazează pe iluzia că fiecare dintre membrii ei știe totul. Dimpotrivă, maturitatea profesională începe în momentul în care accepți că experiența celuilalt completează ceea ce tu nu ai avut încă ocazia să înveți. Nu întâmplător, în marile centre medicale ale lumii, cazurile dificile nu sunt discutate de un singur om, oricât de valoros ar fi acesta, ci de echipe întregi care înțeleg că valoarea unei opinii nu scade atunci când este pusă alături de alte opinii. Din contră, crește.

Poate că aici se află una dintre marile provocări ale generației noastre. Am învățat să investim în aparatură cu o remarcabilă consecvență, însă am investit mult mai puțin în mecanismele prin care profesia își păstrează coeziunea. Am construit clădiri solide, dar am presupus că relațiile dintre noi se vor construi singure. Am organizat congrese excelente, însă am discutat prea rar despre felul în care comunicăm atunci când nu suntem de acord. Am creat standarde tot mai înalte pentru actul medical și am lăsat aproape exclusiv la voia întâmplării standardele după care ne raportăm unii la alții.

Nu spun toate acestea din dorința de a idealiza trecutul. Nici generațiile dinaintea noastră nu au fost lipsite de conflicte, de orgolii sau de nedreptăți. Diferența este că acele conflicte nu defineau profesia. Astăzi am început, uneori fără să ne dăm seama, să confundăm ecoul conflictelor cu imaginea profesiei însăși. Iar aceasta este o confuzie care merită analizată cu atenție, pentru că din ea se nasc multe dintre tensiunile pe care le trăim în prezent și despre care avem impresia că au apărut din senin.

Poate că nu au apărut din senin. Poate că au crescut încet, odată cu o schimbare mult mai profundă decât ne-am imaginat vreodată. O schimbare care nu a început în cabinet, nici în sala de operație și nici în amfiteatrul unei facultăți, ci în locul în care astăzi ne petrecem, fără să realizăm întotdeauna, o parte tot mai mare din viața profesională: în spațiul virtual.

Există un exercițiu pe care îl fac uneori și care, de fiecare dată, mă conduce către aceeași concluzie. Încerc să îmi amintesc când am purtat ultima conversație profesională cu adevărat lungă, calmă și lipsită de orice grabă. Nu mă refer la o discuție despre un pacient internat sau la un schimb rapid de opinii între două consultații, ci la acele conversații care începeau de la un caz clinic și ajungeau, aproape fără să îți dai seama, să vorbească despre medicină, despre profesie, despre greșeli, despre îndoieli și despre lucrurile pe care nici cea mai bună carte nu ți le poate explica.

Am impresia că astfel de conversații au devenit tot mai rare. Nu pentru că medicii veterinari nu ar mai avea ce să își spună și nici pentru că ar exista mai puține cazuri dificile. Dimpotrivă. Medicina veterinară este astăzi infinit mai complexă decât era acum treizeci de ani, iar tocmai această complexitate ar trebui să ne împingă către dialog. Și totuși, dialogul pare să fi fost înlocuit, treptat, de altceva. Schimbăm informații, dar discutăm mai puțin. Citim opinii, dar ascultăm mai rar argumente. Răspundem repede și reflectăm din ce în ce mai puțin.

Nu cred că această schimbare s-a produs pentru că am devenit mai puțin interesați de profesie. Cred că s-a produs pentru că s-a schimbat mediul în care profesia comunică.

Fiecare epocă își modelează oamenii prin instrumentele pe care aceștia le folosesc zilnic. Tiparul a schimbat lumea prin faptul că a făcut cunoașterea accesibilă. Telefonul a schimbat-o prin rapiditatea cu care oamenii au început să comunice. Internetul a dus această evoluție și mai departe, iar pentru medicina veterinară a reprezentat, fără îndoială, una dintre cele mai importante revoluții din întreaga ei istorie. Ar fi suficient să ne gândim cât de ușor avem astăzi acces la literatura științifică, la conferințe internaționale, la demonstrații chirurgicale sau la experiența unor colegi aflați la mii de kilometri distanță pentru a înțelege cât de mult a câștigat profesia datorită acestei schimbări.

Problema este că fiecare revoluție aduce cu ea nu doar beneficii, ci și efecte secundare. Iar efectele secundare ale internetului sunt mult mai subtile decât ne place să credem.

La început am avut impresia că internetul este doar un instrument. Îl foloseam atunci când aveam nevoie de el și îl închideam când terminam. Astăzi lucrurile stau aproape invers. De multe ori internetul este spațiul în care profesia există, iar întâlnirile directe au devenit excepția. Când vrei să afli ce se discută în medicina veterinară, nu mai mergi la o reuniune profesională. Deschizi telefonul. Când vrei să afli reacțiile colegilor la o modificare legislativă, la un caz controversat sau la o decizie importantă, nu mai aștepți următorul congres. Intri pe o platformă de socializare.

Pare o schimbare minoră. În realitate, ea modifică profund felul în care începi să percepi profesia.

Cu ani în urmă, informația ajungea la tine într-un ritm care îți permitea să o așezi în context. Astăzi ea vine în valuri continue, fără ierarhii și fără răgaz. O lucrare științifică importantă apare pe același ecran pe care, câteva secunde mai târziu, vezi o dispută între doi colegi, o recenzie nedreaptă lăsată unei clinici, o fotografie emoționantă cu un pacient salvat și un comentariu ironic care strânge sute de aprecieri. Toate ocupă același spațiu. Toate par să aibă aceeași importanță. Dar nu o au. În trecut, profesia avea propriile filtre. O idee era discutată înainte să fie acceptată. O tehnică nouă era analizată, verificată și comparată cu experiența altor colegi. O controversă rămânea, de cele mai multe ori, acolo unde îi era locul: între oamenii care cunoșteau subiectul și aveau competența să îl dezbată.

Astăzi filtrele au fost înlocuite de un mecanism care funcționează după o logică complet diferită. Nu îl interesează valoarea unei idei, ci capacitatea ei de a produce reacții. Nu diferențiază între un argument construit cu răbdare și o afirmație categorică, între o analiză echilibrată și o indignare de moment. Din perspectiva lui, toate sunt egale. Sau, mai exact, nu sunt egale. Devine mai vizibil exact ceea ce provoacă mai multă emoție. Aici cred că s-a produs una dintre cele mai profunde schimbări culturale ale profesiei noastre.

Am început să confundăm vizibilitatea cu relevanța.

Dacă o discuție apare de sute de ori în fața ochilor noștri, avem impresia că este problema cea mai importantă a medicinei veterinare. Dacă un conflict generează mii de comentarii, ajungem să credem că profesia întreagă este împărțită în tabere ireconciliabile. Dacă o postare primește sute de distribuiri, tindem să îi atribuim automat o greutate pe care, poate, nu o are.

Și totuși, în fiecare dimineață, mii de medici veterinari își încep programul exact la fel cum o făceau și acum zece sau douăzeci de ani. Consultă pacienți, operează, discută cu proprietarii, își sună colegii când au nevoie de un sfat și pleacă acasă fără să participe la niciun scandal public. Ei reprezintă, în continuare, majoritatea covârșitoare a profesiei. Numai că această majoritate este aproape invizibilă. Nu pentru că nu ar exista, ci pentru că liniștea nu produce trafic, colaborarea nu generează controverse, iar echilibrul nu are aceeași forță de propagare ca indignarea. Nu internetul este problema.

Și nici rețelele sociale.

Ele fac exact ceea ce au fost create să facă.

Întrebarea este alta și cred că ea ne privește pe fiecare dintre noi:

Ce se întâmplă cu o profesie atunci când începe să se privească zilnic prin oglinda conflictelor sale și ajunge să creadă că această imagine reprezintă întreaga realitate?

Va invit pe fiecare dintre voi să vă răspundeti… sincer și…oriunde v-ați afla.