- Cum o duceți cu actuala coaliție de guvernare? E mai bine?

- Daaa, mi-au lungit lanțul cu 1 metru și mi-au mutat strachina la 5 metri. Este mâncare destulă, doar că n-ajung la ea... Însă să știți că pot lătra în voie, că mi-au zis că nu-i deranjez absolut deloc!”

Probabil ca și mine, cei mai mulți medici veterinari constată că suntem la stadiul în care practicăm o profesie construită pe știință, dar administrăm uneori profesia exact invers față de modul în care practicăm medicina.

În medicină identifici problema înainte să alegi tratamentul. Cumva, în administrarea profesiei se întâmplă uneori să alegem întâi măsura și după aceea să explicăm problema pe care măsura respectivă trebuia s-o rezolve.

Dacă un tratament îi face rău pacientului, îl schimbi. Dacă o regulă încurcă sistemul, mai adaugi câteva alineate. Dacă tot nu funcționează, problema devine conformarea medicilor.

Și uite așa ajungem înapoi la prostie.

Cea artizanală intră în cabinet și îmi spune:

„Dom’ doctor, eu zic că antibioticul ăsta merge la orice.”

Îi explic că nu, discutăm și, uneori, omul chiar înțelege.

Cealaltă începe cu formularea:

„În urma consultării grupului de lucru și în vederea consolidării cadrului procedural necesar…”

După suficienți ani petrecuți în meseria asta, când citesc o asemenea introducere nici nu mai trebuie să ajung la final ca să înțeleg că urmează să mă coste ceva.

Bani, timp sau nervi. De multe ori, toate trei.

Și uite așa ajung la ceea ce foarte probabil mulți dintre noi simt și gândesc, dar foarte puțini, dintr-un fel de silă instalată în ultimii ani, nu mai spun: Există o formă de prostie cu care noi, medicii veterinari, ne întâlnim aproape zilnic și cu care, după suficienți ani de meserie, ajungi să conviețuiești destul de bine. Este prostia aceea artizanală, tradițională, produsă local, fără studii și fără pretenții, a omului care îți explică foarte serios că pisica lui nu are cum să aibă purici pentru că nu iese din apartament, că i-a dat câinelui antibioticul rămas de la copil fiindcă „tot pentru infecție era” sau că nu vrea analize, ecografie ori radiografie, dar dacă se poate să-i faci „injecția aia bună” pe care i-ai făcut-o acum trei ani și după care animalul și-a revenit.

Cu asta ne-am descurcat întotdeauna. Îi explici omului, uneori înțelege, alteori trebuie să-i explici din nou, câteodată te enervezi, câteodată râzi și mergi mai departe. În fond, omul nu știe medicină și, în majoritatea cazurilor, nici nu pretinde că știe.

Mult mai interesantă este cealaltă prostie, cea care a făcut școală, are diplomă, masterat, funcție, comisie, ecuson de congres și fotografie făcută lângă un roll-up despre „Leadership și viitorul profesiei veterinare”. Cu asta lucrurile se complică serios.

Pentru că prostia artizanală intră în cabinet, spune ce are de spus și pleacă. Prostia educată rămâne. Scrie. Reglementează. Organizează. Produce proceduri, formulare, registre și obligații, iar când ajunge suficient de sus în ierarhie, începe să-i învețe pe ceilalți cum trebuie practicată meseria pe care ea însăși o vede din ce în ce mai mult de la distanță.

Aici cred că medicina veterinară românească are astăzi o problemă serioasă, despre care vorbim prea puțin.

S-a creat o distanță tot mai mare între oamenii care practică efectiv medicina veterinară și oamenii care o administrează, o reglementează, o controlează și simt periodic nevoia s-o mai reformeze puțin.

Dintr-o sală de ședințe, medicina veterinară arată destul de ordonat. Ai norme, proceduri, strategii, obiective, indicatori, conformare și câteva cuvinte suficient de importante încât să umple douăzeci de slide-uri.

Din cabinet, lucrurile arată altfel.

Acolo ai un câine care sângerează pe masă, o pisică în dispnee, un proprietar care plânge, altul care se ceartă cu recepția fiindcă a așteptat douăzeci de minute, un asistent care încearcă să monteze o linie venoasă și un aparat care exact atunci hotărăște că nu mai pornește. Iar medicul trebuie să ia o decizie acum, pentru că pacientul nu are termen de răspuns de treizeci de zile și nici nu poate aștepta următoarea ședință a grupului de lucru.

La trei dimineața se vede foarte repede ce înseamnă profesia asta.

Și tocmai oamenii care o trăiesc astfel, zi după zi și noapte după noapte, sunt întrebați surprinzător de rar cum ar trebui organizată. În schimb, primesc reguli.

Ca să fie foarte clar, nu contest nevoia lor. Medicina veterinară are nevoie de standarde, responsabilitate, etică, control și sancțiuni atunci când cineva lucrează prost, încalcă legea sau pune pacientul în pericol. Ar fi absurd să susții contrariul.

Problema începe atunci când regula nu mai rezolvă o nevoie reală, ci există fiindcă cineva, undeva, a considerat că mai trebuie reglementat ceva.

Iar noi am devenit foarte pricepuți la asta. Atât de pricepuți încât medicul veterinar care conduce astăzi un cabinet petrece o parte tot mai mare din timpul lui făcând orice altceva în afară de medicină. Este medic, manager, angajator, administrator, responsabil cu medicamentele, stocurile, deșeurile, aparatura, circuitele, documentele, protecția muncii, fiscalitatea, GDPR-ul și încă o serie de obligații despre care nu-mi amintesc să ne fi spus cineva mare lucru atunci când am ales profesia.

În timpul rămas trebuie să țină cabinetul în viață. Iar un cabinet nu trăiește din bune intenții. Trebuie plătite salariile, chiria, curentul, gazele, laboratorul, reactivii, medicamentele, consumabilele, service-ul aparaturii, softurile, contabilitatea, taxele, impozitele și cotizațiile. La toate acestea adaugi investițiile în ecograf, radiologie digitală, laborator, monitoare, aparate de anestezie, injectomate, instrumentar, endoscopie și orice altceva îi ceri unui medic dacă vrei să practice medicina anului 2026, nu medicina anului 1996.

Vorbim repede despre medicina veterinară modernă, dar mult mai încet despre cine plătește medicina veterinară modernă.

Cabinetul cumpără aparatul înainte să intre primul pacient pe ușă, îl plătește, îl întreține, îl repară, instruiește oamenii care îl folosesc și suportă lunile în care aparatul produce mai puțin decât costă. După care apare inevitabil cineva care privește o factură de câteva sute de lei și concluzionează că veterinarii s-au cam îmbogățit.

Desigur. Din vaccinuri și deparazitări.

Iahturile sunt în spatele clinicii, numai că nu se văd bine din cauza containerelor pentru deșeurile medicale.

Peste toate costurile firești ale medicinei există însă unul despre care discutăm mult prea rar: costul prostiei administrative.

Fiecare obligație costă ceva. Nu există formular gratuit, procedură gratuită, evidență gratuită sau oră de muncă gratuită numai fiindcă acestea au fost introduse printr-un document oficial.

Dacă îmi ceri încă o evidență, cineva trebuie s-o țină. Dacă introduci încă o procedură, cineva trebuie s-o execute. Dacă stabilești că mai trebuie un echipament, cabinetul trebuie să-l cumpere. Dacă îmi consumi două ore pe săptămână cu documente care nu schimbă nimic pentru pacient, acele două ore au un cost, chiar dacă el nu apare în nota de fundamentare.

Și cine îl plătește?

La început, cabinetul.

În final, clientul.

După aceea ne întrebăm cu o seriozitate admirabilă de ce s-au scumpit serviciile veterinare.

Pentru că orice cost introdus în funcționarea unui cabinet ajunge undeva, iar faptul că îl numești „armonizare”, „conformare”, „optimizare” sau „creșterea calității actului medical” nu schimbă suma de pe factură.

Este foarte ușor să inventezi obligații când factura ajunge la altcineva.

Tu scrii regula, eu plătesc omul care trebuie s-o respecte. Tu introduci registrul, eu găsesc timpul necesar să-l completez. Tu stabilești echipamentul obligatoriu, eu îl cumpăr. Tu explici într-un preambul cât de important este totul pentru profesie, iar eu fac ordinul de plată.

Este una dintre cele mai generoase forme de administrație pe care le cunosc: îmi faci bine pe banii mei și, dacă nu sunt suficient de recunoscător, mă și controlezi. Iar dacă întreb de ce trebuie să fac un anumit lucru, ajungem repede la argumentul care a supraviețuit tuturor reformelor românești: „Pentru că așa trebuie.”

-De ce trebuie?

„Pentru că așa scrie.”

-Unde scrie?

Habar nu are, nu a avut timpul necesar să citească, dar... din punctul acela, întrebarea începe deja să fie interpretată ca lipsă de cooperare!

Aici apare însă problema care mă preocupă mai mult decât încă un formular sau încă un registru. Relația dintre medicul veterinar și structurile care ar trebui să-l reprezinte începe să semene tot mai puțin cu o relație de reprezentare și tot mai mult cu una de supraveghere.

Medicul trebuie verificat, controlat, reglementat, îndrumat, disciplinat, taxat și, când situația o cere, educat.

Mult mai rar îl întreabă cineva cum mai rezistă cabinetul lui, câți oameni are angajați, cât îl costă obligațiile introduse de cei care îl reglementează, câte ore muncește, ce reguli îl ajută realmente să practice medicina mai bine și care îi consumă timpul fără să aducă nimic pacientului.

Și, mai ales, aproape nimeni nu întreabă: ce putem scoate?

Asta mi se pare una dintre întrebările esențiale. Nu ce mai putem introduce, ce mai putem controla, ce document mai putem cere și ce procedură mai putem inventa, ci ce putem elimina fiindcă nu folosește nimănui.

Este o întrebare incomodă, fiindcă medicii chiar pot răspunde la ea.

Și atunci riscăm să constatăm că unele probleme ale profesiei nu vin din lipsa reglementării, ci din excesul ei, din norme care se suprapun, din prevederi care se contrazic, din interpretări diferite ale acelorași texte și, mai ales, din reguli scrise de oameni care n-au mai petrecut de mult o zi proastă într-un cabinet adevărat. Administrația are însă o proprietate interesantă: greșește foarte greu.

Dacă o regulă nu funcționează, concluzia nu este că regula a fost proastă, ci că n-a fost aplicată suficient de bine, așa că mai scriem una care s-o întărească. Dacă nici aceea nu rezolvă problema, facem o comisie, iar dacă nici comisia nu ajunge nicăieri, organizăm o conferință despre „provocările actuale ale profesiei” și „necesitatea consolidării cadrului profesional”.

Facem fotografii, mulțumim echipei, punem materialul pe Facebook și putem considera problema rezolvată.

Cel puțin până luni dimineață.

Luni, cabinetul deschide din nou, cu aceleași salarii de plătit, aceleași facturi, aceiași pacienți și, dacă am avut o săptămână administrativă productivă, încă un document de completat.

Aici apare una dintre contradicțiile care mă deranjează cel mai mult. Noi practicăm o profesie construită pe știință, dar administrăm uneori profesia exact invers față de modul în care practicăm medicina.

În medicină identifici problema înainte să alegi tratamentul. În administrarea profesiei se întâmplă uneori să alegem întâi măsura și după aceea să explicăm problema pe care măsura respectivă trebuia s-o rezolve.

Dacă un tratament îi face rău pacientului, îl schimbi.

Dacă o regulă încurcă sistemul, mai adaugi câteva alineate.

Dacă tot nu funcționează, problema devine conformarea medicilor.

Și uite așa ajungem înapoi la prostie.

Cea artizanală intră în cabinet și îmi spune:

„Dom’ doctor, eu zic că antibioticul ăsta merge la orice.”

Îi explic că nu, discutăm și, uneori, omul chiar înțelege.

Cealaltă începe cu formularea:

„În urma consultării grupului de lucru și în vederea consolidării cadrului procedural necesar…”

După suficienți ani petrecuți în meseria asta, când citesc o asemenea introducere nici nu mai trebuie să ajung la final ca să înțeleg că urmează să mă coste ceva.

Bani, timp sau nervi.

De multe ori, toate trei. Și aici cred că trebuie schimbată discuția.

Medicina veterinară românească nu mai are nevoie să fie salvată în fiecare an prin încă o strategie, încă un regulament și încă o conferință despre viitorul ei. Ar fi mult mai util ca oamenii care practică profesia să fie ascultați înainte ca altcineva să hotărască ce le mai lipsește. Iar eu aș introduce o singură condiție pentru cei care vor să scrie reguli pentru cabinetele veterinare: înainte să scrii una, lucrează o săptămână-două într-un cabinet (care are activitate cu adevărat... nu se bazează eventual doar pe comerț sau reclamă pe Instagram, TikTok ori Facebook...)!

Nu veni în vizită, nu participa la inaugurare și nu sta două ore la o cafea cu managerul. Lucrează. Prinde și o tură de noapte. Stai acolo când intră două urgențe aproape simultan, când ai un pacient instabil pe masă, trei oameni care așteaptă, un proprietar care vrea să știe dacă animalul lui va trăi și un aparat care tocmai s-a stricat. Iar dimineața, înainte să pleci, stai zece minute cu omul care plătește facturile și întreabă-l cât costă cabinetul acela într-o singură zi, indiferent dacă intră sau nu suficienți pacienți pe ușă.

După o asemenea săptămână putem sta la aceeași masă și putem discuta despre cum trebuie organizată profesia.

Cred că discuția va suna cu totul altfel.

Pentru că, până la urmă, prostia artizanală nu m-a speriat niciodată prea tare. Omul vine, mă întreabă dacă poate să-i dea Paracetamol câinelui, îi spun că nu și pleacă, uneori chiar mulțumit că a întrebat înainte.

Prostia profesionalizată este mai greu de tratat.

Are studii, are funcție și are certitudini. Scrie regulamentul, îți explică de ce regulamentul este spre binele tău, după care vine să verifice dacă ai înțeles corect binele care ți s-a făcut.

Iar dacă încă nu l-ai înțeles, nu-i nicio problemă.

Se organizează și un curs. Contra cost. Sau prin alegere făcută în spatele unor uși... particulare și prea puțin transparente celor mai mulți dintre noi...