Aud destul de des, în discuțiile dintre colegi, povestea asta cu „alinierea prețurilor serviciilor veterinare la nivel european”, spusă de cele mai multe ori cu aerul omului care știe că lucrul acela trebuie să se întâmple cândva, numai că nu știe exact cine trebuie să dea semnalul de începere. Și de fiecare dată mă întreb același lucru: ce naiba de aliniere mai aștepți, prietene?

Cine crezi că trebuie să vină să te alinieze? Comisia Europeană? Guvernul? Colegiul? ANSVSA? Aștepți să apară cineva într-o dimineață la cabinet, cu o mapă sub braț și un calculator în mână, să se uite puțin prin recepție, să măsoare sala de operație, să verifice ecograful și să-ți spună solemn: „Gata, de luni aveți voie să cereți pe munca dumneavoastră cât costă ea în realitate”? Nu vine nimeni.

Și, dacă stăm puțin să ne gândim, nici nu prea are de ce să vină, pentru că România nu mai trăiește de ceva vreme într-o economie în care cineva de la centru trebuie să stabilească cât costă vaccinarea câinelui, sterilizarea pisicii sau ora de chirurgie. Trăim într-o economie de piață, exact ca neamțul, francezul, italianul sau britanicul pe ale căror clinici le admirăm, ale căror aparate vrem să le cumpărăm și la ale căror congrese ne place să mergem.

Numai că avem o relație puțin ciudată cu capitalismul ăsta. Ne place foarte mult când cumpărăm tehnologie, când investim, când vrem cabinete moderne și când ne comparăm profesional cu Vestul, dar parcă ne place ceva mai puțin când vine vorba despre partea lui banală și destul de lipsită de romantism: costuri, productivitate, amortizare, marjă și profit. Așa că, înainte să mai așteptăm marea aliniere europeană, cred că ar fi util să facem ceva mult mai banal. Să punem mâna pe creion. Bine, pe Excel, că tot suntem în 2026. Și să calculăm. Dar să calculăm pe bune, nu după metoda pe care am practicat-o ani întregi în medicina veterinară românească, aceea în care întrebi discret cât ia cabinetul de peste drum, mai scazi cinci lei ca să fii „competitiv” și tocmai ți-ai făcut politica de prețuri pentru următorii doi ani.

Spun toate astea și din perspectiva celor aproximativ 25 de ani în care, pe lângă medicina veterinară propriu-zisă, m-am ocupat de managementul clinicilor pe care le-am deschis și le-am dezvoltat, dar și al unor cabinete, clinici sau spitale veterinare ale unor colegi care, de-a lungul timpului, au ales să-mi ceară sfatul și experiența. Și, după atâția ani, dacă există un lucru pe care l-am învățat, este că o clinică poate să fie plină și să meargă prost. Poate să aibă recepția plină, telefonul să sune continuu, medicii să nu mai aibă timp nici să bea o cafea, iar proprietarul să fie foarte încântat de „câtă treabă avem”, în timp ce, undeva în spatele acestei extraordinare activități, cifrele spun o poveste cu totul diferită.

Pentru că aglomerația nu este profit. Cifra de afaceri nu este profit. Și nici faptul că la sfârșitul lunii au rămas niște bani în cont nu înseamnă automat că afacerea funcționează sănătos. Am văzut suficient de multe situații în care un cabinet muncea enorm ca să câștige foarte puțin și, culmea, proprietarul era convins că soluția este să muncească și mai mult.Mai multe consultații. Mai multe operații. Program mai lung. Încă o tură. Încă un medic. Până când ajungi la performanța managerială de a pierde bani la o scară mai mare.

Așa că ia cabinetul tău și pune pe hârtie tot: Chiria sau costul spațiului, salariile medicilor, asistenților și recepției, taxele, contribuțiile, curentul, apa, gazul, contabilitatea, softul, deșeurile medicale, mentenanța, service-ul, autorizațiile, consumabilele, medicamentele, sterilizarea instrumentarului, concediile, gărzile, cursurile și formarea profesională. Dar nu te opri aici. Pentru că există și costurile acelea pe care nu le vedem în fiecare dimineață și, tocmai de aceea, avem impresia că nu există.

• Cât ai plătit pe ecograf?
• Dar pe radiologia digitală?
• Pe laborator?
• Pe monitorul de funcții vitale?
• Pe aparatul de anestezie?
• Pe masa de operație?

Și în câți ani vrei să le amortizezi? Cât costă mentenanța lor? Ce faci când se strică? Din ce bani le înlocuiești peste cinci, șapte sau zece ani?

Pentru că aparatul pe care l-ai cumpărat cu 30.000, 50.000 sau 100.000 de euro nu devine gratuit în ziua în care l-ai scos din cutie. El trebuie să-și găsească locul, într-o formă sau alta, în costul serviciilor pe care le produce. Altfel n-ai făcut o investiție. Ți-ai cumpărat o jucărie foarte scumpă. Și, dacă tot ai ajuns până aici cu socotelile, fă un gest aproape revoluționar pentru medicina veterinară românească și încearcă să calculezi cât costă ora ta de muncă. Nu cât ai vrea să coste. Cât costă în mod real. Și nu numai ora ta!

Cât costă o oră de sală de operație? Cât costă o oră de medic? Dar una de asistent? Cât costă o consultație de 30 de minute într-un cabinet care are toate cheltuielile de mai sus?

S-ar putea ca aici să apară surpriza

Pentru că seringa pe care o cumperi tu nu costă de zece ori mai puțin decât seringa cumpărată de colegul din Germania. Nici firele de sutură. Nici mănușile. Nici medicamentele. Nici ecograful. Nici analizorul. Nici aparatul de anestezie.

Ba, la unele dintre ele, după transport, distribuitori și dimensiunea pieței noastre, s-ar putea să constați că ai reușit performanța de a le cumpăra chiar mai scump. Și atunci apare o întrebare foarte banală, dar de care fugim cu o consecvență admirabilă: dacă aproape tot ceea ce folosim pentru a produce serviciul medical este cumpărat din aceeași piață europeană, de unde vine convingerea că serviciul rezultat trebuie obligatoriu vândut la un misterios „preț românesc”?

Sigur că veniturile populației sunt diferite. Sigur că puterea de cumpărare din România nu este cea din Germania și evident că nu poți lua lista de prețuri a unei clinici din München, s-o traduci în română și s-o lipești luni dimineață pe ușa unui cabinet din Buzău. Sau chiar din Bucuresti…

Dar nu despre asta vorbesc. Și nici nu susțin că există un singur preț „corect”, identic pentru toate cabinetele.

Dimpotrivă. Un cabinet cu doi medici, într-un spațiu propriu, are o structură de cost complet diferită de un spital veterinar deschis 24 de ore din 24, cu medici de gardă, internare, laborator, imagistică, chirurgie și personal auxiliar. Ar fi absurd să aibă aceleași costuri și la fel de absurd să pretindem că trebuie să aibă aceleași tarife. Tocmai de aceea prețul nu se copiază. SE CALCULEAZA. CU CREIONUL IN MÂNĂ! Mă rog, cu un Exel

Vorbesc despre cealaltă extremă, mult mai răspândită la noi: să practici ani întregi niște tarife despre care știi că nu-ți acoperă corect costurile și să speri că diferența se va rezolva cumva din volum, din muncă mai multă, din încă două consultații strecurate într-o oră sau, dacă toate acestea nu mai ajung, din propriul tău buzunar și din propria ta viață.Aici cred că am făcut una dintre cele mai mari confuzii profesionale ale ultimilor 30 de ani: am confundat prețul mic cu accesibilitatea. Numai că un serviciu medical vândut permanent sub cost nu devine mai accesibil. Devine, în timp, mai grăbit, mai prost finanțat sau dispare.

Pentru că cineva trebuie să plătească diferența. Dacă nu o plătește clientul prin prețul corect al serviciului, o vei plăti tu prin salarii mai mici, prin mai puțini oameni pe tură, prin aparatură pe care amâni s-o schimbi, prin mentenanță făcută când „nu se mai poate”, prin cursuri la care nu mai mergi, prin investiții amânate și, inevitabil, prin timpul pe care îl tai din consultația următorului pacient ca să mai încapă încă unul.

Și mai există o formă de plată despre care vorbim foarte puțin. O plătești prin epuizare. Prin weekendurile în care ești tot la clinică. Prin telefonul la care răspunzi la zece seara. Prin faptul că după zece sau cincisprezece ani de muncă încă îți este teamă să pleci o săptămână în concediu pentru că „nu știi ce se întâmplă fără tine”.

Iar asta nu mai este management. Este doar un loc de muncă foarte complicat pe care ți l-ai construit singur și în care, din întâmplare, ești și proprietar. După câțiva ani de asemenea economie creativă ajungem obosiți, prost plătiți și nemulțumiți să spunem concluzia care se pare, ne place cel mai mult: “În România nu se poate face medicină veterinară ca în Vest.”

Ba se face. Și se poate face foarte bine.

Numai că medicina veterinară pe care o vezi în Vest nu se finanțează întrebând cât cere cabinetul de la două străzi distanță și punând cu zece lei mai puțin. Asta nu este politică de preț. Este un fel de horă economică în care fiecare se uită la piciorul celui de lângă el și, la sfârșit, nimeni nu mai știe cine a început dansul, dar toată lumea este foarte mulțumită că nu cumva a cerut cu 20 de lei mai mult decât vecinul.

Și mai este ceva ce am observat în toți anii aceștia: prețul prea mic are prostul obicei să se întoarcă împotriva celui care îl practică.La început ți se pare un avantaj competitiv. După aceea îți aduce volum. Volumul îți cere oameni. Oamenii costă. Mai mulți pacienți cer aparatură, spațiu, consumabile și organizare. Iar dacă prețul de la care ai pornit era greșit, fiecare pacient suplimentar nu îți rezolvă problema, ci o multiplică. De aceea, când cineva îmi spune că „recuperează din volum”, prima mea întrebare este foarte simplă: Recuperezi ce? Pentru că dacă nu știi exact cât câștigi dintr-o consultație, dintr-o sterilizare sau dintr-o zi de spitalizare, volumul nu este o strategie. Este doar speranță contabilă.

La fel se întâmplă când discutăm despre o sterilizare și auzim imediat: „Cum să cer atâția bani pentru o sterilizare?” Păi stai puțin. Tu de fapt…Ce vinzi acolo? Zece minute de bisturiu?

Sterilizarea înseamnă consultație, evaluare preoperatorie, medic, asistent, sală de chirurgie, asepsie, anestezie, monitorizare, medicamente, consumabile, aparatură, recuperare, responsabilitate medicală și niște ani serioși din viața celui care ține bisturiul în mână.

La vaccinare este aceeași poveste. Nu vinzi un mililitru de lichid într-o seringă. Dacă așa îți calculezi vaccinarea, luând prețul flaconului și adăugând „ceva să rămână”, atunci n-ai stabilit prețul unui act medical, ai făcut adaos comercial la un produs. Vaccinarea înseamnă consultație, examinarea pacientului, decizie medicală, alegerea produsului, păstrarea și administrarea lui în condiții corecte, documentație, responsabilitate profesională și asumarea eventualelor reacții adverse.

Toate acestea costă. Și costă în România aproape la fel de real cum costă în Franța, Germania sau Marea Britanie, chiar dacă nouă ne place uneori să credem că economia face reduceri speciale medicilor veterinari români din motive istorice. Nu face. Nu poți cumpăra ecograf european, aparat de anestezie european, fire de sutură europene, medicamente europene, software european, să mergi la cursuri europene, să vrei standard medical european și, la sfârșitul operației, să te aștepți ca toate acestea să producă printr-un miracol contabil un preț românesc stabilit după ureche.

Matematica are prostul obicei de a nu ține cont de sentimentele noastre. Ea…Adună! Iar aici aș mai spune ceva din experiența mea: prețul corect nu este cel mai mare preț pe care reușești să-l încasezi. Este prețul care îți permite să faci serviciul respectiv corect, să-ți plătești oamenii corect, să înlocuiești aparatura când trebuie, să investești, să ai o rezervă pentru perioadele proaste și să rămâi cu un profit sănătos după ce ai plătit toate acestea. Pentru că scopul nu este să fii scump. Scopul este să fii sustenabil. Iar cele două lucruri sunt complet diferite.

De aceea eu n-aș mai aștepta nicio “aliniere la prețurile europene” venită pe cale ierarhică. Ierarhiile au prostul obicei de a-si calcula intăi propriile preturi… costuri… avantaje. Eu, mi-aș lua cifrele din propriul cabinet și aș calcula fiecare serviciu important: cost direct, cost de personal, timpul ocupat, amortizarea echipamentelor, cheltuielile generale, taxele, riscul, investițiile necesare și, da, profitul. Pentru că (repet asta de mai bine de douazeci si cinci de ani…), mai avem și această pudibonderie profesională în care rostim cuvântul „profit” aproape în șoaptă, de parcă medicul veterinar care câștigă bani din profesia lui tocmai a mărturisit ceva indecent.

O clinică trebuie să facă profit

Și n-am nicio jenă să spun asta după 25 de ani în care am văzut ce înseamnă să construiești, să investești, să plătești salarii, să treci prin perioade bune și proaste, să greșești, să corectezi și s-o iei uneori de la capăt. Profitul nu este dușmanul medicinei bune. Dimpotrivă, lipsa lui este.

Nu pentru Ferrari-ul medicului, cum își imaginează câte unul prin comentarii, ci pentru motivul extrem de plictisitor că fără profit nu există investiții, fără investiții nu există aparatură nouă, fără bani nu există salarii bune, fără salarii bune nu păstrezi oameni buni, iar fără oameni buni, aparatură și pregătire profesională nu faci medicina aceea „ca afară” pe care o invocăm cu atâta admirație. Și, culmea ironiei, exact clientul pentru care ai ținut ani întregi prețurile artificial jos va fi primul care, atunci când are un caz complicat, îți va cere CT, terapie intensivă, analize în 30 de minute, monitorizare permanentă, medic specialist și personal disponibil la trei dimineața. Și are tot dreptul să le ceară. Numai că toate acestea trebuie construite, cumpărate, întreținute și plătite înainte să fie necesare. Nu apar prin… “Ce vrăji a mai făcut Nevastă-mea”, sau socrii sau părinții ( decât in câteva cazuri de succes”) exact în momentul urgenței.

Așa că, prietene, dacă încă aștepți „alinierea prețurilor veterinare la nivel european”, am o veste proastă: nu vine! Nu există un tren al prețurilor europene care va opri într-o dimineață și în gara noastră, iar noi trebuie doar să avem răbdare pe peron. Există cabinetul tău, costurile tale, munca ta, investițiile tale, responsabilitatea ta și o economie de piață în care, până la urmă, două coloane trebuie să se întâlnească undeva: cât te costă să faci medicina pe care pretinzi că o faci și cât ceri pentru ea. Iar dacă cele două nu se întâlnesc, poți să-i spui cum vrei: vocație, sacrificiu, accesibilitate, concurență, piață dificilă. Contabilitatea îi va spune, mult mai puțin poetic, pierdere.

Pune mâna pe creion și fă socoteala. Nu ca să ai neapărat prețurile din Germania. Ci ca să afli, pentru început, care ar trebui să fie prețurile din cabinetul tău. S-ar putea să constați că Europa nu era chiar atât de departe. Mai ales la costuri…Doar lista noastră de prețuri a rămas, dintr-un amestec de teamă, obișnuință, concurență prost înțeleasă și contabilitate făcută după ureche, cu vreo douăzeci de ani în urmă.

Europa, între timp, și-a văzut liniștită de treabă si acum ne cumpără cabinet după cabinet Noi încă mai așteptăm „alinierea”, de parcă trebuie să vină cineva cu fluierul și să dea startul.

Doar zic. De vreo 25 de ani. Pentru cine a avut urechi să audă, minte să înțeleagă și, mai ales, curajul să pună mâna pe calculator.

Dr. Cristi MATURA