„Da, săraca victimă…De aici și până la viol e cale lungă. Când a reclamat? După ce a primit nota? Sau aproape de prescriere?”

După ce am publicat pe website articolul în care anunțăm că profesorul Gașpar de la USV Iași (Etică și Deontologie) a fost arestat preventiv pentru 30 de zile, fiind acuzat de viol, au apărut pe pagina noastră de Facebook numeroase reacții. Au apărut, de asemenea, comentarii care reproduc reflexul social al neîncrederii față de victimă, reflex care se activează aproape invariabil în contexte marcate de raporturi de putere inegale. 

Editorialul de față nu discută vinovăția penală, aceasta aparține exclusiv justiției. Discută însă ce este legitim și ce nu este legitim în discursul public, atunci când vorbim despre abuz, viol și raporturi asimetrice de autoritate.

Prezumția de nevinovăție nu este un permis de culpabilizare a victimei

Da, orice persoană beneficiază de prezumția de nevinovăție. Dar această prezumție nu se aplică împotriva victimei. A întreba obsesiv „când a reclamat?”, „ce notă a luat?”, „de ce acum?” nu este o dovadă de gândire critică, ci un tipar clasic de victim blaming. Este mutarea atenției de la fapta reclamată la comportamentul celui vulnerabil, într-un context în care puterea nu este distribuită egal.

Într-o relație profesor–student, profesorul are autoritate academică, control asupra evaluării, acces instituțional și legitimitate simbolică.

Studentul are exact opusul.

„Îl cunosc pe profesor” nu este un argument

Un alt argument des invocat este familiaritatea: „îl cunosc, nu era respectuos, dar viol… e mult”. A cunoaște o persoană într-un anumit context nu invalidează fapte posibile în alt context. Mai ales când vorbim despre comportamente care, conform deciziei Comisiei de Etică, au inclus constrângeri fizice și presiuni academice documentate. De altfel, tocmai comportamentele „cunoscute”, tolerate ani la rând precum misoginie, glume sexuale sau chiar o  intimidare așa zis „ușoară", creează terenul fertil al abuzului. Abuzul grav nu apare din senin; el este, de multe ori, culminarea unei normalizări. O normalizare atât de adâncă, încât ajungem să nu mai percepem ca anormal faptul că lucrurile „merg" exact așa.

De ce „momentul plângerii” este o falsă problemă

Întrebarea „de ce acum?” ignoră realități bine documentate: frica de represalii, teama de a nu fi crezut, rușinea, presiunea socială, riscul academic. Realități care fac cu atât mai grea decizia de a spune ceva. Pentru că, în relațiile de putere inegale, tăcerea nu este consimțământ așa cum ni se tot vântură, nouă, societății în față. Și nici întârzierea plângerii nu este dovadă de falsitate. Este, de cele mai multe ori, dovada costului psihologic al vorbirii.

Etica instituțională nu este „linșaj”

Un fapt adesea ignorat în comentarii: există o decizie a Comisiei de Etică, bazată pe probe video și declarații, care a dus la demitere. Această decizie nu este, desigur, justiție penală. Nu este însă nici „vânătoare de vrăjitoare”. Este un mecanism instituțional de protecție care ar fi trebuit să pornească la primele zvonuri. 

A spune „să așteptăm justiția” este corect juridic. A spune, în paralel, „sigur minte”, „sigur urmărește ceva” depășește cadrul unei dezbateri responsabile.

Când este legitim să pui întrebări?

Cred că a ne pune întrebări este desigur și el un act de normalitate și responsabilitate civică. Ar trebui însă să ne întrebăm și să acționăm atunci când urmărim să cerem proceduri corecte, să susținem anchete transparente și să respectăm drepturile tuturor părților.

Nu este legitim însă să insinuăm interese ascunse ale victimei, să ironizăm („săraca victimă…”), să sexualizăm sau să ridiculizăm contextul. Cum nu ar trebui să fie legitim nici să deplasăm vina spre cel aflat deja într-o poziție vulnerabilă.

O întrebare mai onestă

Poate întrebarea corectă nu este „de ce a reclamat acum?”, ci întrebările oneste ar trebui să fie

De ce comportamentele abuzive au fost tolerate ani la rând?
De ce studenții au fost nevoiți să accepte umilințe?
De ce instituțiile reacționează abia când cazul devine public?

A blama victima într-o relație de putere inegală nu este prudență, cum ar putea-o argumenta unii. Este un exercițiu de conservare a status quo-ului. Și tocmai de aceea, nu este nici neutru, nici inocent.