În medicină, umană sau veterinară, cuvântul „excelență” nu este unul decorativ. El presupune standarde superioare, evaluare independentă și criterii obiective. Altfel, termenul riscă să devină doar o etichetă publicitară. Si pentru mulți dintre noi apare in mod logic intrebarea: „Unde se termină marketingul și unde începe informarea corectă a publicului?” În medicină, excelența nu este ceea ce spui despre tine. Excelența este ceea ce pot demonstra alții despre tine. Si atunci de unde …”Centru de excelență” în medicina veterinară. După ce criterii?

În ultimele zile am văzut ( de fapt revăzut, pentru ca pare deja o practica a unora în profesie…), anunțul prin care un cabinet  veterinar din România este prezentat drept „centru de excelență” al unei rețele naționale. Dincolo de numele cabinetului sau al companiei care face anunțul, apare o întrebare legitimă pentru orice medic veterinar: Ce înseamnă, de fapt, „centru de excelență” și care sunt criteriile care trebuie îndeplinite pentru a primi un asemenea titlu? Este o întrebare simplă. Răspunsul ar trebui să fie la fel de simplu.

Dacă vorbim despre o recunoaștere profesională oficială, atunci ar trebui să existe criterii clare și publice. Ar trebui să existe o procedură de evaluare. Ar trebui să existe un organism care acordă această recunoaștere și un regulament care stabilește condițiile. De aceea merită să căutăm răspunsul în locurile firești.

În Legea privind organizarea și exercitarea profesiei de medic veterinar există noțiunea de unitate medicală veterinară, condiții de autorizare, responsabilități profesionale și obligații legale. Nu regăsim însă o categorie oficială numită „centru de excelență”.

În hotărârile Colegiului Medicilor Veterinari există reglementări privind funcționarea unităților medicale veterinare, drepturile și obligațiile profesionale, dar nu există, cel puțin în mod public și cunoscut profesiei, un sistem de acreditare care să confere titlul de „centru de excelență” (si pentru că știm - se poarta de ani de zile sistemul “pentru unii mumă pentru alții ciumă”).

Dacă există un asemenea regulament, atunci ar fi util să fie făcut public. Dacă există criterii, atunci acestea trebuie prezentate transparent.

• Câte cazuri trebuie să gestioneze anual o clinică?
• Ce dotări trebuie să dețină?
• Ce procent de medici cu competențe sau specializări trebuie să aibă?
• Există audit extern?
• Există reevaluări periodice?
• Există indicatori de performanță medicală?
• Există standarde de calitate măsurabile?

Sunt întrebări normale. Nu sunt întrebări răutăcioase. Problema apare atunci când un termen cu greutate profesională este utilizat exclusiv ca instrument de marketing.

În medicină, umană sau veterinară, cuvântul „excelență” nu este unul decorativ. El presupune standarde superioare, evaluare independentă și criterii obiective. Altfel, termenul riscă să devină doar o etichetă publicitară.

Dacă mâine fiecare clinică își pune pe firmă „centru de excelență”, „centru de referință”, „spital premium” sau „lider regional”, fără niciun mecanism de validare, aceste denumiri nu mai înseamnă nimic. Iar cei care pierd sunt exact proprietarii de animale, care nu mai pot distinge între o certificare reală și o formulă de marketing.

Poate că respectiva rețea are propriile criterii interne. Este posibil. Poate că a evaluat infrastructura, personalul, nivelul serviciilor și investițiile realizate. Dacă este așa, cu atât mai bine. Dar atunci apare o altă întrebare:

De ce nu sunt prezentate public aceste criterii?

Transparența ar transforma un slogan într-o recunoaștere credibilă. Până la apariția unor standarde oficiale sau a unor explicații clare, termenul „centru de excelență” rămâne mai degrabă o afirmație de marketing decât o categorie profesională recunoscută.

Iar noi, ca medici veterinari, avem nu doar dreptul, ci și obligația de a pune întrebări atunci când apar astfel de titulaturi. Nu pentru a contesta performanța unei clinici. Ci pentru a apăra sensul unor cuvinte care, într-o profesie medicală, ar trebui să însemne mai mult decât o reclamă.

Si da, aici discuția este mai largă decât cazul concret.

Există o întreagă categorie de expresii folosite în publicitate care nu spun explicit ceva fals, dar creează în mintea publicului impresia unei superiorități validate de cineva. În dreptul consumatorului și în etica publicității, exact aici apare problema: nu ce spune literalmente reclama, ci ce înțelege omul obișnuit din ea.

Exemple clasice:

• „Centru de excelență”
• „Numărul 1”
• „Lider de piață”
• „Cel mai bun”
• „Cea mai performantă clinică”
• „Clinică premium”
• „Centru de referință”
• „Specialiști de top”
• „Excelență în servicii”
• „Standarde internaționale”
• „Tehnologie de ultimă generație”
• „Cea mai avansată clinică”
• „Recunoscut la nivel național”

Toate sună impresionant.

Problema este că publicul presupune că există o validare externă. Că cineva a măsurat. Că există un clasament. Că există criterii. Că există o autoritate care a verificat. Doar că… De cele mai multe ori nu există nimic din toate acestea.

În medicină lucrurile devin și mai sensibile deoarece proprietarul de animal nu cumpără un telefon sau o pereche de pantofi. El alege unde își tratează animalul. De aceea expresii precum „centru de excelență” au o încărcătură diferită față de alte domenii comerciale.

O întrebare legitimă ( adresata mai ales Colegiului medicilor veterinari..nb) pentru orice astfel de afirmație este: Cine a acordat acest statut? Urmată imediat de: Pe baza căror criterii?

Dacă răspunsul este „noi înșine”, atunci nu mai vorbim despre o certificare, ci despre branding. Altfel, orice clinică își poate atribui un titlu. Valoarea lui începe în momentul în care este acordat de o autoritate independentă și pe baza unor criterii publice.

Nu de altceva dar stim mulți că există foarte multe alte unități cu dotări si experiență superioare care ar putea eventual să-și depună dosarele pentru obținerea unui asemenea titlu.. și…fără a încălca nici legea 158/2008 !

Dr. Cristi MATURA