Cum a început povestea ta cu medicina veterinară? A fost o alegere pe care ai simțit-o de mică sau o descoperire mai târzie?

Emma: Povestea mea cu medicina veterinară nu a început cu o declarație clară, de genul „vreau să fiu medic veterinar”, dar a fost acolo, în mine, încă din copilărie. Iubeam animalele cu o intensitate greu de explicat – le căutam, le protejam, le simțeam durerea și bucuria. Nu era doar o iubire de copil, ci o formă de empatie profundă, care m-a însoțit mereu.

Pe măsură ce am crescut, am înțeles că această iubire poate deveni o misiune. Medicina veterinară nu a fost o alegere întâmplătoare sau o descoperire târzie, ci un drum care s-a conturat firesc, pas cu pas. Am simțit că acolo pot face o diferență reală, că pot fi vocea celor care nu pot vorbi. A fost o chemare tăcută, dar puternică – și am urmat-o cu toată inima.

Când ai simțit că munca de zi cu zi în cabinet nu îți este suficientă și că vrei să te implici mai activ în salvarea animalelor din adăposturi?

Emma: Adevărul e că eu am știut de la început. Încă din timpul studenției, visul meu nu era doar să lucrez într-un cabinet, ci să fiu acolo unde e cea mai mare nevoie – în adăposturi, pe străzi, în locurile în care animalele suferă în tăcere. Eu pentru asta am ales medicina veterinară: ca să pot lupta, zi de zi, pentru a rupe lanțul suferinței. Nu a fost o revelație de moment, ci o misiune pe care am simțit-o în mine de la bun început.

Ai spus că în spatele asociației ești „om, mamă, medic veterinar și un mare iubitor de animale”. Cum reușești să-ți păstrezi echilibrul între aceste roluri?

Emma: Adevărul e că nu reușesc mereu. Sunt zile în care oboseala mă copleșește, în care simt că nu mai am resurse. Dar apoi mă uit la fetița mea, la animalele salvate, la echipa mea, și îmi amintesc de ce fac tot ce fac. Echilibrul nu e o linie dreaptă, e un dans continuu între priorități, emoții și pasiune. Și da, uneori dansez pe vârfuri, dar nu mă opresc niciodată.

Munca mea nu e doar pentru prezent, ci și pentru viitorul ei. Îmi doresc ca, atunci când va fi adult, să trăiască într-o lume în care animalele nu mai suferă pe străzi, în care compasiunea e normalitate, nu excepție. Vreau ca ea să aibă o viață frumoasă, în care să nu fie nevoită să repare ce noi n-am reușit. Să nu fie nevoită să continue lupta mea, ci să se bucure de roadele ei.

Povestea voastră este una de echipă – atât în viață, cât și în profesie. Cum ați ajuns tu și Adrian să deschideți cabinetul Eris Vet?

Emma: Eris Vet s-a născut dintr-un vis comun și dintr-o încredere profundă unul în celălalt. Eu și Adrian ne-am cunoscut în facultate, iar de atunci am fost nu doar parteneri de viață, ci și de viziune. Ne-am dorit un loc în care animalele să fie tratate cu respect, empatie și profesionalism. Așa a apărut Eris Vet – din iubire, din muncă și din dorința de a face lucrurile altfel.

Cum v-ați împărțit responsabilitățile în cabinet și cum ați învățat să lucrați împreună în cazuri dificile sau solicitante?

Emma: Ne completăm foarte bine, atât ca oameni, cât și ca profesioniști. Eu am mers foarte mult pe partea de chirurgie – e zona în care mă simt în elementul meu, unde pot acționa rapid și cu precizie. Adrian, în schimb, s-a axat pe medicina internă și ecografie, unde e extrem de atent la detalii și are o răbdare fantastică.Fiecare dintre noi și-a găsit nișa, iar asta ne ajută enorm în cazurile complexe. Ne-am învățat ritmul unul altuia și am învățat să ne ascultăm. În situațiile dificile, nu e loc de orgolii – e loc doar de colaborare, încredere și susținere reciprocă. Și asta ne ține uniți, atât în cabinet, cât și acasă.

Care a fost cel mai memorabil caz pe care l-ați tratat împreună – fie prin complexitate, fie prin impactul emoțional?

Emma: Sunt extraordinar de multe cazuri memorabile și, sincer, mi-e greu să aleg doar unul. Dar dacă ar fi să aleg, poate cel mai putern
ic emoțional a fost cazul unui câine ținut în lanț de propriii stăpâni, atât de înfometat și însetat încât ajunsese un cadavru ambulant. Era piele și os – îi vedeam fiecare vertebră, fiecare coastă. Cântărea doar 5 kilograme, deși greutatea lui normală era în jur de 20.

Toată lumea îmi spunea să renunț, să-l eutanasiez, că nu are nicio șansă. Dar noi nu am putut. Nu am vrut. Am luptat enorm – cu tratamente, cu perfuzii, cu răbdare, cu nopți nedormite. Era atât de subnutrit încât îi căzuse tot părul și era complet chel. Nimeni nu și-ar fi imaginat că, în realitate, era un câine flocos, cu o blană superbă.Pe lângă malnutriție severă, suferea și de dirofilarioză, avea organe care începeau să cedeze și o listă lungă de probleme medicale. Dar a învins. 

A luptat alături de noi și a învins. A fost una dintre cele mai mari lecții de viață și de speranță pe care le-am trăit vreodată.

Ce te-a motivat să îți dedici o parte atât de mare din timpul tău activității în cele două adăposturi publice din județul Iași?

Emma: Pentru că acolo e nevoie de noi cel mai mult. În adăposturi, animalele nu au voce, nu au șanse, nu au speranță. M-a motivat nevoia lor, dar și lipsa de implicare pe care o vedeam în jur. Am simțit că nu pot sta deoparte. Că dacă eu pot face ceva, trebuie să o fac.

Care sunt cele mai mari provocări din munca ta de zi cu zi în adăposturi – fie legate de condiții, birocrație sau lipsa de sprijin?

Emma: Toate cele de mai sus. Condițiile sunt adesea sub orice standard, birocrația e sufocantă, iar sprijinul – aproape inexistent. Dar cea mai grea parte e lupta cu indiferența. Cu ideea că „nu se poate face nimic”. Eu cred că se poate. Cu pași mici, dar siguri.

Asociația „Save Our Paws” pe care ai fondat-o contribuie activ la salvarea și plasarea în adopție a animalelor. Cum s-a născut acest proiect și care este scopul său principal?

Emma: Asociația „Save Our Paws” s-a născut dintr-o nevoie profundă, pe care am simțit-o ani la rând – încă din timpul facultății. Am văzut prea multe animale care nu primeau nicio șansă. Animale abandonate, bolnave, rănite, care erau eutanasiate doar pentru că nu avea cine să le plătească tratamentele. M-a durut și m-a marcat profund.Mi-am dorit din tot sufletul să pot oferi o a doua șansă acelor suflete care nu aveau pe nimeni. Să pot face mai mult decât poate face un simplu om sau voluntar. Să pot interveni, să pot acționa, să pot schimba ceva real.Totodată, am simțit o nevoie uriașă de a mă implica în campanii de sterilizare – pentru că acolo începe prevenția, acolo putem rupe lanțul suferinței. Toate aceste experiențe, emoții și nevoi acumulate în timp au dus, firesc, la înființarea asociației. „Save Our Paws” nu este doar un proiect – este o promisiune că nu vom mai întoarce privirea. Că vom lupta pentru fiecare viață care merită o șansă.

Cum reușești să gestionezi logistica și finanțarea unui asemenea volum de salvări și îngrijiri medicale, în paralel cu activitatea din cabinet?

Emma: Este, fără îndoială, multă muncă suplimentară. Dar din fericire, nu sunt singură. Am alături de mine o echipă extraordinară – peste 30 de voluntari dedicați, implicați, pe care îi iubesc enorm și care au înțeles cu adevărat ce înseamnă salvarea animalelor. Fără ei, nimic din ceea ce facem nu ar fi posibil.Încercăm să fim cât mai organizați, să ne împărțim sarcinile, să ne susținem reciproc. Nu ne iese mereu perfect, dar ne iese din inimă. Avem și sprijin din partea unor ONG-uri din afară, care ne sunt alături și ne ajută să ducem mai departe această misiune.Totuși, trebuie spus clar: asociația trăiește 100% din donații. Nu avem nicio susținere din partea statului. Tot ce facem se bazează pe bunătatea oamenilor, pe sufletele care aleg să ne fie alături. Este un efort constant, uneori copleșitor, dar și o sursă imensă de împlinire. Pentru că fiecare viață salvată ne amintește că merită.

Ai reușit să construiești o rețea de colaboratori sau este, încă, o luptă individuală? Cum decurge cooperarea cu autoritățile locale?

Emma: Am reușit, în timp, să construim o rețea de colaboratori – oameni minunați, voluntari dedicați, ONG-uri din afară care ne susțin și ne sunt alături. Nu mai este o luptă individuală, dar este în continuare o luptă grea.Când vine vorba de autorități, lucrurile sunt... mixte. Colaborarea cu Poliția Animalelor, de exemplu, a evoluat frumos. Dacă în trecut nu exista aproape deloc comunicare, acum lucrăm împreună destul de bine și sperăm ca acest parteneriat să se dezvolte în continuare, în direcția corectă.

În schimb, cu primăriile ne confruntăm, din păcate, cu foarte multe uși închise. Există încă multe idei preconcepute, multă rezistență la schimbare și, mai ales, o lipsă de înțelegere reală a nevoii de sterilizare masivă. Mulți primari aleg în continuare să contracteze servicii de gestionare a câinilor fără stăpân care s-au dovedit, în timp, a fi ineficiente și costisitoare – o risipă de bani publici, fără rezultate reale.Noi nu renunțăm. Continuăm să batem la uși, să explicăm, să arătăm prin fapte că se poate și altfel. Avem speranță și credem că, pas cu pas, lucrurile se pot schimba.

Ce criterii urmezi atunci când alegi familiile care adoptă animalele salvate? Cum arată, pentru tine, o adopție reușită?

Emma: O adopție reușită e una în care animalul devine parte din familie, nu un decor. Caut oameni care înțeleg responsabilitatea, care sunt dispuși să ofere timp, răbdare și iubire. Nu perfecți, ci sinceri.

Care sunt cele mai frecvente mituri sau neînțelegeri pe care le întâlnești la oameni în ceea ce privește animalele din adăposturi?

Emma: Că sunt „defecte”, „agresive” sau „bolnave”. Adevărul e că majoritatea sunt victime ale abandonului, nu ale comportamentului lor. Sunt animale minunate, care au nevoie doar de o șansă.

Ai pacienți în cabinetul Eris Vet care au venit inițial din adăposturi sau din salvările făcute de tine?

Emma: Da, și sunt cei mai speciali pacienți! E o bucurie imensă să îi văd sănătoși, iubiți, cu stăpâni care îi adoră. E dovada vie că munca noastră are sens.

Dacă ai avea la dispoziție toate resursele necesare – financiare, legislative și umane – ce ai schimba, prima dată, în sistemul de protecție și adopție a animalelor din România?

Emma: Dacă aș avea toate resursele necesare, în primul rând aș organiza campanii de sterilizări în masă. Aș steriliza absolut toate animalele – posibile și imposibile, cum îmi place să spun. Bineînțeles, mă refer aici la metiși, conform legislației în vigoare, adică la câinii fără pedigree.

Aș pune accent pe educație, pentru că acolo începe schimbarea reală. Aș merge în școli, aș crea proiecte prin care copiii să învețe ce înseamnă responsabilitatea față de un animal, compasiunea, grija. Dacă vrem o societate mai bună pentru animale, trebuie să începem cu generațiile care vin.Și abia în final, aș vorbi despre sprijinul pentru adăposturi. Poate. Pentru că, în viziunea mea, adăposturile ar trebui să fie cât mai puține și cât mai goale. Nu ar trebui să existe nevoia de a aduna câini de pe străzi, dacă am preveni corect.

Fără educație și prevenție, salvările sunt doar pansamente pe o rană deschisă. Și oricât de mult ne-am strădui, rana nu se va închide niciodată dacă nu o tratăm de la rădăcină.

Care este visul tău cel mai mare legat de activitatea ta și de asociație?

Emma: Visul meu este să avem o clinică mobilă, cu care să ajungem în zonele rurale, acolo unde accesul la servicii veterinare este aproape inexistent. Să putem steriliza animalele direct în comunități, să prevenim suferința înainte să apară.Îmi doresc, de asemenea, mai multă susținere financiară pentru a putea steriliza cât mai multe animale – pentru că acolo este cheia.

Un alt vis este să reușim să construim un mini-adăpost, dar nu unul clasic. 
Vreau un adăpost de tranzit, în special pentru pisici – un loc sigur, temporar, unde să poată fi îngrijite până la adopție. Nu susțin ideea adăposturilor permanente pentru pisici, pentru că ele nu trebuie să trăiască închise, înghesuite, în camere insalubre. În astfel de condiții, se îmbolnăvesc ușor și suferă enorm.

Vreau să dezvoltăm și mai mult partea educațională – să ajungem în școli, în comunități, să vorbim cu oamenii, să-i învățăm ce înseamnă responsabilitatea față de un animal.

Și da, poate părea neobișnuit, dar îmi doresc și un cimitir al animalelor. Pentru că, din păcate, avem cazuri în care animalele ajung la noi prea târziu – prea bolnave, prea grav accidentate. Și când se sting, vreau să știe că nu au fost singure. Că cineva a fost acolo. Că nu au fost lăsate să putrezească pe marginea unui șanț. Merită și ele un loc de odihnă, un ultim gest de demnitate.

Ce le-ai transmite tinerilor care își doresc să urmeze o carieră în medicina veterinară sau în protecția animalelor?

Emma: Le-aș spune, în primul rând, să nu aleagă acest drum decât dacă o fac din dragoste sinceră pentru animale. Nu pentru imagine, nu pentru ideea de „meserie frumoasă”, ci pentru că simt cu adevărat că vor să ajute.

Este o profesie care cere enorm – timp, energie, emoție, răbdare. Animalele nu pot vorbi, nu pot spune ce le doare, iar uneori sunt greu de înțeles. Ai nevoie de multă răbdare ca să le poți ajuta cu adevărat.

Mi-aș dori foarte mult ca tinerii care vin din urmă să aibă mai multă empatie. Să înțeleagă că fiecare viață contează, indiferent de rasă, vârstă sau stare. Că nu pedigree-ul definește un animal, ci sufletul lui. Toți merită să fie iubiți, îngrijiți și tratați cu respect.

Dacă alegi medicina veterinară, trebuie să fii acolo cu tot sufletul. Pentru că animalele simt. Și au nevoie de oameni care să le vadă, să le audă și să le respecte – chiar și atunci când nu pot cere ajutorul.

Primește ultimele noutăți veterinare

Abonează-te la newsletterul săptămânal Veterinarul.ro

În fiecare luni îți trimitem pe e-mail cele mai importante știri și articole din domeniul veterinar.

Mă Abonez