Povestește-ne, te rugăm, cum a început parcursul tău profesional în medicina veterinară. Care au fost primele tale experiențe și ce ai învățat din ele?

Andreea: Drumul meu în medicina veterinară a început cu mult entuziasm și emoție. Era visul meu din copilărie, iar momentul în care am devenit medic veterinar a fost ca o confirmare că sunt acolo unde trebuie. Îmi amintesc perfect primele zile — pline de nerăbdare, curiozitate și, bineînțeles, de teamă că nu voi fi suficient de bună.

Primul meu pacient a fost o pisicuță oarbă, diagnosticată cu urocistită. Îmi amintesc cât de mult am trăit fiecare etapă din tratamentul ei, cât de atentă eram la fiecare reacție și cât de puternic am simțit bucuria când am văzut-o recuperându-se. A fost momentul în care am înțeles că meseria asta nu e doar despre știință, ci și despre empatie, răbdare și conexiune.

Din primele experiențe am învățat că în medicina veterinară nu există rețete universale — fiecare caz e o poveste, iar fiecare animal îți lasă o lecție. Poate cea mai importantă dintre ele a fost să nu uit niciodată că dincolo de fiecare diagnostic există o viață care merită ascultată și respectată.

Ce te-a determinat să faci tranziția de la medicină veterinară la psihologie? Cum ai luat această decizie importantă?

Andreea: Când am ales medicina veterinară, eram convinsă că mi-am găsit vocația. Iubesc animalele, iubesc oamenii care aleg să aibă grijă de ele și simțeam că locul meu este acolo. Doar că, odată cu entuziasmul începutului, au venit și momentele grele. Am ajuns să mă confrunt cu anxietate și depresie, să mă simt singură chiar și atunci când eram înconjurată de oameni. În plus, au existat și situații de bullying, care m-au făcut să mă îndoiesc de mine, de valoarea mea și de ceea ce merit.

A fost un drum dificil, dar la un moment dat am înțeles că am nevoie de ajutor. Așa a început procesul meu terapeutic — unul lung, cu multe întrebări, dureri și redescoperiri. Nu a fost deloc ușor, dar acolo am învățat ceva esențial: puterea de a mă reconecta cu mine însămi. Am descoperit că nu sunt singură, că emoțiile mele au sens și că pot să-mi construiesc o viață mai sănătoasă și mai autentică.

În timpul terapiei, am realizat că psihologia mă atrage profund. Am simțit o chemare puternică de a merge mai departe, de a studia acest domeniu, nu doar pentru mine, ci și pentru ceilalți. Așa am ales să urmez Facultatea de Psihologie — o decizie care mi-a schimbat viața.

Astăzi, misiunea mea este să fiu aproape de colegii mei medici veterinari. Vreau să le transmit că există viață și echilibru în această profesie, că nu trebuie să acceptăm bullying-ul ca pe ceva „normal” și că putem învăța să punem limite sănătoase. Vreau ca fiecare dintre noi să știe că sprijinul există, că nu suntem singuri și că, indiferent cât de grea pare uneori povestea noastră, putem rescrie finalul.

Împărtășesc asta cu vulnerabilitate și speranță, pentru că dacă eu am putut face pasul acesta spre vindecare și autenticitate, știu că și alții pot. Poate povestea mea va fi, pentru cineva, acel mic semn că schimbarea este posibilă.

În ce fel experiența din domeniul veterinar te ajută acum în practica psihologică și în formarea ta ca specialist în sănătate mintală?

Andreea: Experiența din medicina veterinară m-a format profund — nu doar profesional, ci și uman. Acolo am învățat empatia autentică, răbdarea și importanța de a fi prezent lângă cineva care suferă, chiar și atunci când nu poți „repara” totul. În relația cu animalele și cu oamenii care le iubesc, am descoperit cât de complexe sunt emoțiile noastre: durerea pierderii, neputința, vinovăția, dar și recunoștința și iubirea necondiționată.

Toate aceste experiențe mi-au devenit o bază solidă în practica psihologică. M-au învățat să ascult cu adevărat, să observ nu doar ce se spune, ci și ce se simte. Cred că profesia de medic veterinar m-a ajutat să dezvolt un tip special de sensibilitate față de suferință — una care nu judecă, ci înțelege.

În plus, venind dintr-un domeniu în care stresul, burnout-ul și presiunea sunt frecvente, pot înțelege foarte bine prin ce trec colegii mei sau alți profesioniști din medii similare. Asta mă ajută să fiu un psiholog ancorat în realitate, care știe cât de greu e uneori să ai grijă de alții și să uiți să ai grijă de tine.

Care sunt pasiunile tale profesionale și personale, cele care îți dau energie și îți completează munca de zi cu zi?

Andreea: La nivel profesional, îmi găsesc sensul în tot ceea ce înseamnă sprijin, empatie și conectare umană. Sunt voluntar în cadrul DepreHub și al Cortului Terapeutic, proiecte care mă apropie de oameni și de poveștile lor autentice. Mă implic și în diverse cazuri sociale — de la persoane aflate în momente dificile, la tineri care caută direcție sau oameni care au nevoie să-și regăsească echilibrul. Cred cu tărie că fiecare gest de sprijin, oricât de mic ar fi, poate aduce lumină acolo unde pare că nu mai e speranță.

Pe plan personal, cea mai mare sursă de energie este fiul meu. Timpul petrecut cu el mă ajută să redevin copil, să râd din tot sufletul și să mă bucur de lucrurile simple. Îmi place să creez momente autentice alături de el și de prietenii mei — acele clipe care nu cer nimic, dar oferă totul. Acolo îmi reîncarc sufletul și găsesc echilibrul care mă ajută să merg mai departe, cu bucurie și recunoștință.

În prezent ești masterandă în psihologie clinică – cum percepi această etapă și ce direcții ți-ai dori să urmezi în viitor?

Andreea: Pentru mine, această etapă este una de creștere și de consolidare a tot ce am învățat până acum. Sunt psiholog clinician în supervizare și, în același timp, masterandă în psihologie clinică, iar acest drum îmi oferă ocazia să îmbin știința cu empatia. Îmi place faptul că psihologia clinică are un limbaj apropiat de cel medical, pe care l-am învățat și iubit în perioada în care eram medic veterinar — doar că, de data aceasta, „pacientul” este omul, iar munca se petrece la nivelul minții și al emoțiilor.

Este o etapă intensă, dar plină de sens. În viitor, mi-aș dori să continui să lucrez în zona clinică, să sprijin oameni care se confruntă cu stres, anxietate sau perioade de tranziție. De asemenea, îmi doresc să dezvolt proiecte dedicate celor care au grijă de alții — pentru că și ei au nevoie, la rândul lor, de grijă, înțelegere și spațiu pentru a respira.

Crezi că există un punct de legătură între sănătatea mintală și profesia de medic veterinar? Ce mesaje ai transmite colegilor din breaslă pe tema echilibrului emoțional și a prevenției burnout-ului?

Andreea: Cred că există o punte reală între sănătatea mintală și domeniul veterinar. Este o profesie frumoasă, dar și una solicitantă emoțional — pentru că lucrăm zilnic cu viața, cu suferința, cu pierderea și, adesea, cu așteptări foarte mari. Mulți medici veterinari oferă totul pentru pacienți și pentru oameni, dar uită să-și ofere același nivel de grijă și lor înșiși.

Din propria mea experiență, știu cât de ușor poți ajunge la epuizare atunci când nu ai sprijin, timp de respiro sau un spațiu sigur în care să vorbești despre ceea ce simți. De aceea, cred că este esențial să învățăm să ne ascultăm propriile nevoi, să punem limite sănătoase și să normalizăm ideea de a cere ajutor.

Mesajul meu pentru colegii din breaslă ar fi acesta: nu sunteți singuri. Este în regulă să nu puteți fi mereu „puternici”, să obosiți sau să aveți nevoie de o pauză. Grija față de ceilalți începe cu grija față de sine. Iar prevenirea burnout-ului nu înseamnă slăbiciune, ci maturitate emoțională și respect pentru propria viață.

Ce îți dorești să aduci prin articolele pe care le vei publica în revista noastră și care sunt principalele teme pe care ți-ai dori să le abordezi?

Andreea: Prin articolele mele îmi doresc să aduc mai multă umanitate și apropiere. Să vorbim despre lucrurile reale, cele pe care le trăim cu toții — stres, oboseală, nevoia de liniște, dorința de a fi înțeleși. Mi-ar plăcea ca fiecare articol să fie o mică ancoră, un moment de conectare cu sine și cu prezentul.

Vreau să scriu despre echilibru, despre cum putem cultiva starea de bine prin tehnici simple de mindfulness și relaxare, dar și despre importanța comunicării autentice, a limitelor sănătoase și a grijii de sine.

Cred că uneori avem nevoie doar de un gând bun sau de o idee care să ne atingă sufletul ca să ne reamintim că nu suntem singuri. Asta mi-aș dori să transmit prin cuvintele mele — un sentiment de căldură, speranță și normalitate.

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.