Ce te-a motivat să alegi medicina veterinară și cum au fost anii de studiu la Iași?

Elena: Am fost un copil ce și-a petrecut verile la bunici și am avut grijă de animalele familiei - găini, iepuri, capre, mai puțin câini sau pisici. Nu am visat în copilărie să devin medic veterinar, dar mereu mi-au plăcut animalele și mereu m-a fascinat biologia. Prin clasa a 11-a încă nu eram decisă ce vreau să fac mai departe, dar în a 12-a am decis că vreau să fac medicină veterinară, pentru că îmi plăcea medicina, dar nu voiam să tratez oameni.

Care au fost cele mai mari provocări profesionale înainte de a intra în concediul de creștere copil?

Elena: La scurt timp după ce am terminat facultatea, m-am angajat la o clinică non-stop, la care ajungeau nu doar pacienți pentru vaccin sau primul consult, ci și pacienți foarte bolnavi, din oraș, din județ sau chiar din județele alăturate. Era un volum de muncă foarte mare, mai ales pentru un medic debutant, dar am trecut și de această etapă. Am lucrat timp de aproape patru ani în clinică până să plec în concediu de creștere a copilului, la acel moment am depășit deja provocările de la început de drum și eram pregătită pentru orice urma să se întâmple pe tură. În timpul sarcinii echipa a fost foarte înțelegătoare și acolo unde nu puteam sau nu aveam voie să intervin, preluau colegii mei.

Există un caz sau o experiență medicală care te-a marcat și pe care îl porți mereu cu tine?

Elena: Din păcate sunt foarte multe astfel de cazuri și experiențe, și periodic îmi amintesc de acei pacienți. Câini cu parvoviroză ce au ajuns cu o febră ușoară și dând din coadă, dar care au pierdut lupta cu boala. O pisică, Pătrățica, cu o leziune urâtă rău pe spate, a durat o lună să o punem pe picioare, ca să fie diagnosticată cu PIF în scurt timp și să trebuiască să o eutanasiez, de ziua mea. În timpul sarcinii am avut câteva experiențe foarte urâte cu labradori - unul cu insuficiență multiorganică pentru care nu am mai putut face nimic, un altul ce a ingerat otravă pentru șobolani și a ajuns la clinică pe ultima sută de metri… dacă ar fi să încep să-i înșir pe toți cei pe care nu i-am putut salva, mi-ar lua câteva zeci de pagini. Dar să menționez și ceva pozitiv - sunt acei pacienți pe care am reușit să-i salvăm, chiar dacă la momentul prezentării părea că e prea târziu. Un yorkie mușcat de câini de talie mare, care a ajuns la noi în decubit lateral și nu se mișca deloc, a plecat după câteva săptămâni acasă pe toate patru lăbuțe, țopăind de parcă nu s-a întâmplat nimic. O pisică diagnosticată cu TEA, care a supraviețuit, cu toate că șansele ei erau minime. Pui de bichon doar 500 de grame, pozitiv la testul triplu (parvoviroză, coronaviroză și giardioză), care a câștigat lupta. Reziliența unora și capacitatea organismului de a răspunde favorabil la tratament în unele situații m-au impresionat de fiecare dată.

Cum vezi schimbările din profesia de medic veterinar în România, mai ales din perspectiva relației cu proprietarii de animale?

Elena: Avem o cale foarte lungă de parcurs, din ambele direcții, și personalul medical, și proprietarii. Trebuie să înveți singur (sau să furi meserie, pentru că asta nu ți se predă la facultate) cum să discuți cu proprietarii, pentru că pentru ei acel animal e membrul familiei, nu un caz clinic. Proprietarul nu are nevoie să-i turui paragraful din carte ce vorbește despre un diagnostic, nu are nevoie să te audă câți termeni medicali știi. Proprietarul are nevoie de prezentarea situației așa cum e, în limbaj accesibil, pentru a înțelege ce se întâmplă cu animalul său. Ca medic, trebuie să ne facem înțeleși - ce are pacientul, cât de grav e, ce putem face în privința asta, care e prognosticul, ce costuri implică - detalii pe care, dacă nu le discuți pas cu pas, riști să ajungi într-o situație tensionată cu proprietarul. Ar fi ideal să putem face absolut totul în cazuri complicate, dar proprietarul e cel care ia deciziile financiare și trebuie să lucrăm cu ceea ce avem la dispoziție. Pe de altă parte, e complicat și cu unii proprietari, care vin la clinică cu preconcepții precum că medicul veterinar propune teste sau analize doar pentru a stoarce proprietarul de bani, și aici e din nou important să stabilim o comunicare eficientă, pentru a informa proprietarul de ce recomandăm x sau y, de ce sunt relevante aceste teste/analize, de ce nu putem privi animalul în ochi și „ghici” ce are. Consider că treaba noastră, a medicilor, este să tratăm, dar să și educăm, iar a proprietarilor este să fie deschiși la a învăța și să găsească medicul veterinar în care să aibă încredere, pentru a-i oferi patrupedului cea mai bună îngrijire medicală posibilă.

Ești cunoscută și ca booktuber și content creator – cum ai reușit să îmbini pasiunea pentru literatură cu profesia de medic veterinar?

Elena: Pentru mine cititul și scrisul sunt hobby-uri, pe care le-am avut înainte să încep facultatea și pe care le am și în prezent. Medicina veterinară e un domeniu ce are tendința să te înghită în totalitate, e genul de job pe care-l iei cu tine acasă, de obicei, ceea ce nu e deloc sănătos. E nevoie să înveți să te detașezi, măcar parțial, de ce se întâmplă la muncă și să-ți trăiești viața și în afara profesiei, să te relaxezi, să faci ceva ce-ți place, dar care nu este un job. Îmbinarea celor două aspecte ale vieții mele nu a fost dificilă pentru mine, munceam, și în timpul liber citeam și făceam recenzii.

Ești autoarea a trei romane – Împărăția ultimului cerb, Străjerul Nopții de Mangan și Blestemul Arheei. Cum a luat naștere această pasiune pentru scris și ce mesaj ai dorit să transmiți cititorilor prin aceste povești?

Elena: Mi-a plăcut să scriu de pe vremea când eram în școala generală, în liceu am fost membră activă a revistei școlii, și am continuat să scriu și când am intrat la facultate. Împărăția ultimului cerb este primul meu roman YA Fantasy, pe care l-am scris în mare parte în ultimul an de facultate și pe care l-am adus la forma finală în pandemie, a fost publicat în 2021. Apoi a urmat Străjerul Nopții de Mangan, și mai târziu, Blestemul Arheei. Cum spuneam mai sus, în timpul liber prioritizam activități ce nu au legătură cu domeniul, mi-am făcut timp și pentru această pasiune. Principalul motiv de ce am început să scriu este pentru că de mică mi-au plăcut poveștile și pe parcurs ce am crescut și m-am maturizat, am vrut să împărtășesc lumii propriile povești.

Ce rol joacă lectura în echilibrul personal, mai ales acum, în perioada concediului de creștere copil?

Elena: Deși prioritățile mele acum s-au schimbat, și scrisul a trecut pe un plan terțiar, încă îmi mai fac timp pentru citit. Nu mai citesc în ritmul de odinioară și sunt ceva mai pretențioasă la ce citesc, totuși lectura rămâne a fi unul dintre hobby-urile la care nu renunț.

Care sunt genurile literare care te inspiră cel mai mult și de ce?

Elena: Pe parcursul timpului gusturile mele literare s-au tot schimbat. În liceu citeam aproape exclusiv clasici, în facultate am început să citesc și Young Adult, dar genurile care sunt preferatele mele și care „au rezistat” în timp sunt Fantasy, Realismul Magic, Ficțiunea istorică și cea contemporană. Mă inspiră genul Fantasy, și ceva mai recent, ficțiunea contemporană, pentru că ăsta e registrul în care îmi scriu eu poveștile.

Cum reacționează comunitatea online la recenziile și recomandările tale?

Elena: Am contul de booktube de opt ani și, chiar dacă momentan am luat o pauză, în tot acest timp am cunoscut prin intermediul canalului foarte mulți cititori ce mi-au devenit amici, cititori ce mă inspiră - schimbăm impresii despre cărți, discutăm despre un personaj sau altul și tot așa. Când cineva îmi scrie că a citit cartea X, despre care am vorbit pe canal, și că i-a plăcut mult, mă bucur că am reușit să aduc un titlu în atenția unui alt cititor, care să fie și el sau ea fascinat/ă de poveste. Le sunt recunoscătoare tuturor cititorilor ce au parcurs cu mine acest drum, care-mi urmăresc recenziile și care îmi recomandă cărți minunate.

Ți-a influențat literatura modul de a privi relația cu pacienții și proprietarii lor?

Elena: Chiar și înainte de a profesa, mereu am fost înduioșată de cărțile unde se dezvolta relația dintre un personaj și animalul său, și sunt multe cărți despre care-mi amintesc periodic. Dar să vezi cu proprii ochi cum se dezvoltă relația între un om și animalul său, e altceva. Am avut multe cazuri unde pacientul a stat mai mult timp internat, sau a fost adus des la cabinet, și am aflat povestea lor, a proprietarilor și a prietenilor lor necuvântători. Sunt atât de variate - triste, înduioșătoare, minunate, sumbre, pline de durere sau salvare, încât s-ar putea scrie un întreg roman despre Omul și Animăluțul Său. Legătura care există între proprietar și patruped, sacrificiile pe care le face omul pentru binele animalului său și felul în care patrupedul deseori pare să înțeleagă prin ce trece proprietarul său, este una strânsă și nu de puține ori m-a făcut să simt că binele, altruismul și respectul față de lumea înconjurătoare încă există.

Cum trăiești această etapă de concediu de creștere copil și ce te-a învățat experiența de mamă?

Elena: Nicio carte de parenting nu te pregătește pentru ce urmează să se schimbe, și în ce măsură, odată ce devii părinte. Experiența fiecăruia e unică, nicio zi nu seamănă cu cealaltă, în fiecare zi învăț împreună și alături de copilul meu despre lucruri pe care credeam că le știu deja, și asta e ceva neașteptat, dar totodată minunat.

Ce a fost cel mai dificil, dar și cel mai frumos lucru pe care l-ai descoperit în ultimii doi ani?

Elena: Că nu pot controla totul - și că nu trebuie să fac asta. Sunt o persoană foarte organizată și punctuală, care-și programează ziua pas cu pas, și aveam o idee clară despre ce voi face și ce nu voi face odată ce voi deveni mamă. Dar copilul e un omuleț separat de părinte, nu gândește la fel, nu vede lumea la fel, și oricât de strictă ai vrea să aibă rutina, lucrurile vor fi diferite în fiecare zi. Cel mai dificil a fost să accept că lucrurile nu vor decurge exact cum am plănuit, cel mai frumos lucru este că îmi văd copilul cum își desface aripile, explorează lumea în propriul ritm, și mă adaptez acestuia.

Ai planuri de a reveni în clinică sau de a dezvolta noi proiecte editoriale/literare?

Elena: Momentan prioritatea mea este copilul, dar nu am în plan să închei cu medicina veterinară sau să nu mai scriu. Mă voi întoarce și la aceste activități, dar nu chiar acum.

Ce sfat le-ai oferi tinerelor mame care sunt și profesioniste în domenii solicitante precum medicina veterinară?

Elena: Să învețe să se detașeze de job, deși știu cât de greu e. Medicina veterinară e un domeniu unde mereu ai ceva de făcut, și dacă nu stabilești niște limite clare pentru tine, ajungi să încerci să te împarți în toate direcțiile și să nu fii complet prezentă nici la job, nici acasă, să nu mai menționăm burnout-ul. Timpul nu îl întoarce nimeni, niciodată, iar un copil are nevoie de prezența nu doar fizică, ci și emoțională a părinților săi, pentru mine acest aspect e foarte important.

Cum te imaginezi peste câțiva ani: mai mult în halat alb, cu o carte în mână sau, poate, în ambele ipostaze?

Elena: Îmi e greu să îmi fac planuri legate de viitor, dar nu mă văd renunțând la domeniu sau la scris. Cine știe, poate voi găsi o metodă să le combin pe cele două? Rămâne de văzut.

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.