Curtea Europeana de Justitie a hotarat ca reglementarile nationale care prevad, in favoarea medicilor veterinari, o exclusivitate a comercializarii cu amanuntul si a utilizarii medicamentelor de uz veterinar sunt in conformitate cu legislatia europeana!

In data de 1 martie 2018 Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) a emis hotararea in cauza C-297/16, avand ca obiect o cerere de decizie preliminara formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bucuresti (Romania), in cadrul litigiului intre Colegiul Medicilor Veterinari din Romania (CMVRO), pe de o parte, si Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor (ANSVSA), sustinuta de Asociatia Nationala a Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar din Romania, pe de alta parte. Redam mai jos, textul intreg al hotararii. Daca doriti sa il descarcati, il gasiti atasat ca format pdf.

HOTARAREA CURTII (Camera a treia)

1 martie 2018(*)

„Trimitere preliminara – Directiva 2006/123/CE – Servicii in cadrul pietei interne – Reglementare nationala care rezerva doar medicilor veterinari dreptul de a vinde cu amanuntul și de a utiliza produsele biologice, antiparazitarele și medicamentele de uz veterinar – Libertatea de stabilire – Cerinta detinerii in exclusivitate de catre medici veterinari a capitalului unitatilor care vand cu amanuntul medicamente de uz veterinar – Protectia sanatatii publice – Proportionalitate”

In cauza C‑297/16,

avand ca obiect o cerere de decizie preliminara formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București (Romania), prin decizia din 1 martie 2016, primita de Curte la 25 mai 2016, in procedura

Colegiul Medicilor Veterinari din Romania (CMVRO)

impotriva

Autoritatii Nationale Sanitare Veterinare și pentru Siguranta Alimentelor,

cu participarea: 

Asociatiei Nationale a Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar din Romania,

CURTEA (Camera a treia),

compusa din domnul L. Bay Larsen, președinte de camera, și domnii J. Malenovský (raportor), M. Safjan, D. Šváby și M. Vilaras, judecatori,

avocat general: domnul N. Wahl,

grefier: domnul I. Illéssy, administrator,

avand in vedere procedura scrisa și in urma ședintei din 28 iunie 2017,

luand in considerare observatiile prezentate:

–        pentru Colegiul Medicilor Veterinari din Romania (CMVRO), de R.-I Ciocaniu, avocat;

–        pentru Asociatia Nationala a Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar din Romania, de L. Gabor și de C. V. Toma, avocat;

–        pentru guvernul roman, de R.‑H. Radu, de A. Wellman și de L. Litu, in calitate de agenti;

–        pentru Comisia Europeana, de L. Nicolae, de H. Tserepa‑Lacombe și de L. Malferrari, in calitate de agenti,

dupa ascultarea concluziilor avocatului general in ședinta din 21 septembrie 2017,

pronunta prezenta

Hotarare

1        Cererea de decizie preliminara privește interpretarea articolului 15 din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile in cadrul pietei interne (JO 2006, L 376, p. 36, Editie speciala, 13/vol. 58, p. 50), precum și a articolului 63 alineatul (1) TFUE.

2        Aceasta cerere a fost formulata in cadrul unui litigiu intre Colegiul Medicilor Veterinari din Romania (CMVRO), pe de o parte, și Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara și pentru Siguranta Alimentelor (Romania) (denumita in continuare „Autoritatea Sanitara Veterinara și pentru Siguranta Alimentelor”), pe de alta parte, sustinuta de Asociatia Nationala a Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar din Romania (denumita in continuare „Asociatia Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar”), cu privire la o cerere de anulare a unui ordin, emis de Autoritatea Sanitara Veterinara și pentru Siguranta Alimentelor, a carui adoptare avea ca efect, in opinia CMVRO, sa suprime obligatia potrivit careia capitalul social al unitatilor care vand cu amanuntul medicamente de uz veterinar trebuie sa fie detinut exclusiv de medici veterinari.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 2006/123

3        Considerentul (22) al Directivei 2006/123 prevede:

„Excluderea serviciilor de ingrijire a sanatatii din domeniul de aplicare al prezentei directive ar trebui sa includa serviciile de ingrijire a sanatatii și serviciile farmaceutice prestate pacientilor de catre profesioniști in domeniul ingrijirii sanatatii in vederea evaluarii, mentinerii sau restabilirii/redobandirii starii de sanatate a acestora in cazul in care aceste activitati sunt rezervate unei profesii reglementate in domeniul sanatatii in statul membru in care se presteaza serviciile.”

4        Articolul 2 din aceasta directiva, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede, la alineatul (2), urmatoarele:

„Prezenta directiva nu se aplica pentru urmatoarele activitati:

[…]

(f)      servicii de ingrijire a sanatatii, fie ca sunt sau nu asigurate in cadrul unor unitati de ingrijire a sanatatii și indiferent de modul in care sunt organizate și finantate la nivel national sau daca sunt de natura publica sau privata;

[…]”

5        Articolul 3 din directiva mentionata, intitulat „Relatia cu alte dispozitii ale dreptului comunitar”, prevede:

„(1)      In cazul in care dispozitiile prezentei directive sunt in conflict cu o dispozitie a unui alt act comunitar care reglementeaza aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia in sectoare specifice sau pentru profesii specifice, dispozitia celuilalt act comunitar prevaleaza și se aplica acestor sectoare sau profesii specifice.

[…]

(3)      Statele membre aplica dispozitiile prezentei directive in conformitate cu normele din tratat cu privire la dreptul de stabilire și la libera circulatie a serviciilor.”

6        Capitolul III din Directiva 2006/123 este intitulat „Libertate de stabilire pentru prestatori”. Acesta cuprinde o sectiune 2, intitulata „Cerinte interzise sau supuse evaluarii”, in care figureaza articolele 14 și 15 din aceasta directiva.

7        Articolul 15 din directiva mentionata, intitulat „Cerinte care trebuie evaluate”, prevede:

„(1)      Statele membre examineaza daca in cadrul sistemului lor juridic se impune oricare dintre cerintele mentionate la alineatul (2) și se asigura ca oricare astfel de cerinte sunt compatibile cu conditiile stabilite la alineatul (3). Statele membre iși adapteaza actele cu putere de lege și actele administrative in așa fel incat acestea sa fie compatibile cu aceste conditii.

(2)      Statele membre examineaza daca sistemul lor juridic conditioneaza accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia de oricare dintre urmatoarele cerinte nediscriminatorii:

[…]

(c)      cerinte referitoare la detinerea capitalului unei societati;

(d)      alte cerinte decat cele care privesc domenii reglementate de Directiva 2005/36/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificarilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Editie speciala, 05/vol. 8, p. 3)] sau prevazute in alte instrumente comunitare, care rezerva accesul la activitatea de servicii in cauza pentru anumiti prestatori in temeiul specificului activitatii;

[…]

(3)      Statele membre verifica daca cerintele mentionate la alineatul (2) indeplinesc urmatoarele conditii:

(a)      nediscriminare: cerintele nu trebuie sa fie direct sau indirect discriminatorii in functie de cetatenie sau nationalitate sau, in ceea ce privește societatile, in functie de situarea sediului social;

(b)      necesitate: cerintele trebuie sa fie justificate printr‑un motiv imperativ de interes general;

(c)      proportionalitate: cerintele trebuie sa fie adecvate pentru a garanta indeplinirea obiectivului urmarit; acestea nu trebuie sa depașeasca ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmarit și nu trebuie sa fie posibila inlocuirea acestor cerinte cu alte masuri mai putin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat.

[…]”

 Directiva 2001/82/CE

8        Articolul 66 alineatul (1) din Directiva 2001/82/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la produsele medicamentoase veterinare (JO 2001, L 311, p. 1, Editie speciala, 13/vol. 31, p. 200), astfel cum a fost modificata prin Regulamentul (CE) nr. 596/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iunie 2009 (JO 2009, L 188, p. 14) (denumita in continuare „Directiva 2001/82”), prevede:

„Statele membre iau toate masurile necesare pentru a se asigura ca vanzarea cu amanuntul a produselor medicamentoase veterinare este efectuata numai de catre persoane autorizate sa desfașoare asemenea activitati prin legislatia statului membru in cauza.”

9        Articolul 67 din aceasta directiva prevede:

„Fara sa aduca atingere reglementarilor comunitare sau interne mai restrictive referitoare la eliberarea medicamentelor veterinare și avand rolul de a proteja sanatatea umana și animala, o reteta veterinara este necesara pentru eliberarea catre public a urmatoarelor medicamente veterinare:

[…]”

10      Potrivit articolului 68 alineatul (1) din directiva mentionata:

„Statele membre iau toate masurile necesare pentru a garanta ca numai persoanele abilitate in temeiul legislatiei lor nationale in vigoare poseda sau au in controlul lor produse medicamentoase veterinare sau substante care pot fi utilizate ca produse medicamentoase veterinare, care au proprietati anabolice, antiinfectioase, antiparazitare, antiinflamatorii, hormonale sau psihotrope.”

11      Articolul 69 primul paragraf din aceeași directiva prevede:

„Statele membre se asigura ca proprietarii sau crescatorii de animale folosite ca sursa de alimente pot oferi dovezi despre achizitionarea, posesia și administrarea de medicamente veterinare acestor animale timp de cinci ani de la administrare, inclusiv atunci cand animalul este sacrificat in aceasta perioada de cinci ani.”

 Directiva 2005/36

12      Articolul 38 alineatul (3) din Directiva 2005/36, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2013/55/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 (JO 2013, L 354, p. 132) (denumita in continuare „Directiva 2005/36”), prevede:

„Formarea de medic veterinar garanteaza ca profesionistul in cauza a dobandit urmatoarele cunoștinte și aptitudini:

(a)      cunoștinte corespunzatoare despre știintele pe care se bazeaza activitatile de medic veterinar și despre dreptul Uniunii referitor la activitatile respective;

[…]”

 Dreptul roman

 Legea nr. 160/1998

13      Articolul 2 alineatul (1) din Legea nr. 160/1998 pentru organizarea și exercitarea profesiunii de medic veterinar (Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 289 din 6 august 1998, și republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 433 din 23 mai 2005, denumita in continuare „Legea nr. 160/1998”), prevede: 

„Profesiunea de medic veterinar se exercita in Romania de catre orice persoana, cetatean roman, care poseda diploma de medic veterinar echivalata potrivit legii, precum și de cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene […] care poseda diplome de medic veterinar, certificate sau alte documente care atesta aceasta calificare prevazuta de lege, eliberate de o institutie de invatamant din aceste state.”

14      Articolul 4 din aceasta lege prevede:

„Profesiunea de medic veterinar are exclusivitate in urmatoarele domenii de competenta:

[…]

i)      comercializarea cu amanuntul și utilizarea produselor biologice, antiparazitare de uz special și medicamentelor de uz veterinar;

[…]”

15      Potrivit articolului 16 din legea mentionata:

„(1)      Calitatea de membru al [CMVRO] se dobandește de orice medic veterinar, cetatean roman sau al statelor membre ale Uniunii Europene […] care indeplinește urmatoarele conditii:

(a)      exercita in mod legal profesiunea de medic veterinar in Romania, in conformitate cu dispozitiile articolului 2;

(b)      nu se afla in cazurile de nedemnitate prevazute de legislatia in vigoare; 

(c)      este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiunii de medic veterinar. 

(2)      Calitatea de membru al [CMVRO] este obligatorie pentru exercitarea profesiunii de medic veterinar.” 

16      Articolul 39 din aceeași lege are urmatorul cuprins:

„Atributiile și competentele medicilor veterinari liber‑profesioniști, precum și indeplinirea unor indatoriri publice se stabilesc printr‑un regulament elaborat de [CMVRO] impreuna cu [Autoritatea Sanitara Veterinara și pentru Siguranta Alimentelor].”

 Statutul medicului veterinar

17      Articolul 1 din Statutul medicului veterinar, adoptat prin Hotararea nr. 3/2013 a Colegiului Medicilor Veterinari (Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 676 din 16 septembrie 2014) (denumit in continuare „Statutul medicului veterinar”), prevede:

„In sensul prezentului statut, urmatorii termeni se definesc astfel:

[…]

m)      Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica – document oficial și public gestionat de Biroul executiv [al CMVRO], in care sunt inregistrate: 

[…]

–        farmaciile veterinare și punctele farmaceutice veterinare, daca actionariatul este format exclusiv din medici veterinari sau este constituit altfel, ca urmare a modificarilor legislative ulterioare;

[…]”

18      Articolul 37 alineatul (1) din Statutul medicului veterinar prevede:

„In cazul comercializarii cu amanuntul a produselor medicinale veterinare, medicii veterinari de libera practica se organizeaza exclusiv ca persoane juridice […] și iși desfașoara activitatea in urmatoarele unitati medicale veterinare autorizate: 

a)      puncte farmaceutice veterinare;

b)      farmacii veterinare. 

[…]”

19      Potrivit articolului 38 alineatele (3) și (4) din acest statut:

„(3)      Medicamentele, produsele antiparazitare de uz veterinar, produsele biologice de uz veterinar se utilizeaza și se administreaza numai de catre medicii veterinari, titulari sau angajati ai unitatilor medicale veterinare de asistenta sau de consultanta […]

(4)      Prin derogare de la prevederile alineatului (3), proprietarii de animale pot administra produse medicinale veterinare care sunt prescrise și recomandate de un medic veterinar care detine atestat de libera practica valid, fiind insa excluse formele injectabile.” 

 Norma sanitara veterinara

20      Autoritatea Sanitara Veterinara și pentru Siguranta Alimentelor a adoptat Ordinul nr. 83/2014 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind conditiile de organizare și functionare a unitatilor farmaceutice veterinare, precum și procedura de inregistrare sanitara veterinara/autorizare sanitara veterinara a unitatilor și activitatilor din domeniul farmaceutic veterinar (Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 541 din 22 iulie 2014), cu modificarile și cu completarile ulterioare (denumit in continuare „Norma sanitara veterinara”). 

21      Articolul 1 din Norma sanitara veterinara mentioneaza:

„Prezenta norma sanitara veterinara stabilește conditiile de organizare și functionare a unitatilor farmaceutice veterinare, precum și procedura de inregistrare sanitara veterinara/autorizare sanitara veterinara a unitatilor și activitatilor din domeniul farmaceutic veterinar.”

22      Articolul 3 din aceasta norma prevede:

„In sensul prezentei norme sanitare veterinare, termenii și expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii: 

a)      farmacie veterinara – unitatea farmaceutica veterinara care detine și comercializeaza, cu amanuntul, produse medicinale veterinare […] și alte produse de uz veterinar […]

[…]

h)      punct farmaceutic veterinar – unitate farmaceutica veterinara care are ca obiect de activitate comercializarea cu amanuntul numai a produselor medicinale veterinare ce se elibereaza fara prescriptie medicala (OTC), a altor produse de uz veterinar […]

[…]”

23      Articolul 11 din norma mentionata prevede:

„Personalul de specialitate al farmaciei veterinare se compune din:

a)      personal cu studii superioare de specialitate – medic veterinar;

b)      personal cu studii medii de specialitate – in domeniul medicinei veterinare, medicinei umane, farmaciei, chimiei, biologiei;

c)      personal administrativ.”

24      Articolul 12 alineatele (2) și (3) din aceeași norma mentioneaza: 

„(2)      Farmacia veterinara poate functiona numai in prezenta unui medic veterinar care detine atestat de libera practica emis de [CMVRO].

(3)      Eliberarea produselor medicinale veterinare din farmacia veterinara se face, numai cu amanuntul, de catre personalul prevazut la articolul 11 literele a) și b).”

25      Articolul 23 din Norma sanitara veterinara prevede aplicarea, in cazul punctelor farmaceutice veterinare, a unor norme analoage celor enuntate la articolul 11 și la articolul 12 alineatul (2) din aceasta. 

 Ordinul nr. 31/2015

26      Prin Ordinul nr. 31/2015 din 26 martie 2015 pentru modificarea și completarea Normei sanitare veterinare aprobate prin Ordinul nr. 83/2014 al Autoritatii Sanitare Veterinare și pentru Siguranta Alimentelor (Monitorul Oficial al Romaniei, nr. 235 din 7 aprilie 2015, denumit in continuare „Ordinul nr. 31/2015”), Autoritatea Sanitara Veterinara și pentru Siguranta Alimentelor a abrogat articolul 43 litera (j) și articolul 51 litera (g) din norma mentionata.

27      Aceste articole prevedeau in esenta ca, in vederea obtinerii autorizatiei sanitare veterinare de functionare pentru farmaciile veterinare și, respectiv, pentru punctele farmaceutice veterinare, reprezentantul legal al unitatii trebuia sa depuna la autoritatea sanitara veterinara și pentru siguranta alimentelor competenta un dosar care sa contina copia certificatului de inregistrare in registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica.

 Litigiul principal și intrebarile preliminare

28      CMVRO a introdus la instanta de trimitere o actiune avand ca obiect anularea Ordinului nr. 31/2015. 

29      In sustinerea actiunii formulate, colegiul mentionat arata, printre altele, ca ordinul respectiv incalca articolul 4 litera i) din Legea nr. 160/1998 care ar stabili competenta exclusiva a profesiei de medic veterinar in materia comercializarii cu amanuntul și a utilizarii produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar. Astfel, o asemenea exclusivitate ar implica un drept de decizie din partea medicilor veterinari, drept care nu ar putea fi efectiv decat daca capitalul social al farmaciilor și al punctelor farmaceutice veterinare este detinut exclusiv sau cel putin intr‑o majoritate reala de medici veterinari cu drept de libera practica. De altfel, din acest motiv, statutul medicului veterinar ar prevedea ca doar farmaciile sau punctele farmaceutice al caror actionariat este constituit exclusiv din medici veterinari pot fi inscrise in registrul unic al cabinetelor medicale veterinare. Or, in masura in care obligatia de prezentare a unui certificat de inregistrare in acest registru a fost suprimata prin Ordinul nr. 31/2015 al Autoritatii Sanitare Veterinare și pentru Siguranta Alimentelor, respectarea acestei cerinte referitoare la detinerea capitalului social nu ar mai fi garantata.

30      In ceea ce o privește, Autoritatea Sanitara Veterinara și pentru Siguranta Alimentelor sustine ca abrogarea obligatiei de prezentare a unui certificat de inscriere in registrul unic al cabinetelor medicale veterinare era necesara in masura in care aceste dispozitii nu erau conforme cu Directiva 2006/123 și in care, potrivit unei note a Consiliului Concurentei (Romania), ele erau susceptibile sa restranga concurenta pe piata comertului cu amanuntul al produselor veterinare.

31      Asociatia Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar, care a intervenit in sustinerea Autoritatii Sanitare Veterinare și pentru Siguranta Alimentelor, contesta, la randul sau, interpretarea articolului 4 litera i) din Legea nr. 160/1998 sugerata de CMVRO, potrivit careia competenta exclusiva de care beneficiaza profesia de medic veterinar in ceea ce privește utilizarea anumitor produse nu incalca dreptul consumatorilor de a achizitiona și de a detine medicamente de uz veterinar pe care articolele 67 și 69 din Directiva 2001/82 l‑ar recunoaște proprietarilor și detinatorilor de animale.

32      Instanta de trimitere arata ca Comisia Europeana a adresat Romaniei o solicitare de informatii cu privire la eventuale incalcari ale dreptului Uniunii din cauza reglementarii sale nationale aplicabile farmaciilor veterinare și in special a cerintelor referitoare la detinerea capitalului social. In plus, aceasta instanta apreciaza ca, deși Curtea s‑a pronuntat deja cu privire la profesii sau la activitati care prezinta similitudini cu profesia de medic veterinar sau cu activitatea care consta in comercializarea și utilizarea unor medicamente de uz veterinar, situatia medicilor veterinari prezinta anumite particularitati care ar putea justifica o solutie diferita.

33      In aceste conditii, Curtea de Apel București (Romania) a hotarat sa suspende judecarea cauzei și sa adreseze Curtii urmatoarele intrebari preliminare:

„1)      Se opune dreptul Uniunii Europene unei reglementari nationale prin care se instituie in beneficiul medicului veterinar o exclusivitate de comercializare cu amanuntul și de utilizare a produselor biologice, antiparazitare de uz special și a medicamentelor de uz veterinar?

2)      In masura in care o asemenea exclusivitate este in concordanta cu dreptul Uniunii Europene, se opune acesta ca o asemenea exclusivitate sa priveasca inclusiv unitatile prin care intervine respectiva comercializare, in sensul ca acestea sa fie detinute in procent majoritar sau exclusiv de medicul veterinar/medicii veterinari?”

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminara

34      Asociatia Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar sustine ca prezenta cerere de decizie preliminara este inadmisibila, intrucat textul intrebarilor adresate nu mentioneaza norma sau normele de drept al Uniunii a caror interpretare ar fi solicitata.

35      In aceasta privinta, trebuie amintit ca, printre cerintele enuntate la articolul 94 din Regulamentul de procedura al Curtii pe care trebuie sa le indeplineasca o cerere de decizie preliminara, figureaza, la litera (c) a acestui articol, cea de a cuprinde o expunere a motivelor care au determinat instanta de trimitere sa aiba indoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispozitii ale dreptului Uniunii, precum și legatura pe care instanta de trimitere o stabilește intre aceste dispozitii și legislatia nationala aplicabila litigiului principal.

36      In speta, instanta de trimitere arata ca, deși jurisprudenta Curtii s‑a pronuntat deja cu privire la activitati care prezinta anumite similitudini cu activitatea de comercializare și de utilizare a unor medicamente de uz veterinar, cauza cu care este sesizata prezinta anumite particularitati care nu permit aplicarea ca atare a jurisprudentei Curtii care a precizat implicatiile libertatii de stabilire in privinta unor asemenea activitati. In consecinta, in ceea ce privește cauza principala, aceasta instanta apreciaza ca este necesara sesizarea Curtii, in masura in care unul dintre motivele de anulare invocate in fata sa nu ar putea fi admis decat daca exclusivitatea, in beneficiul medicilor veterinari, a comercializarii cu amanuntul și a utilizarii produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special, precum și a medicamentelor de uz veterinar nu este contrara principiului libertatii de stabilire.

37      Avand in vedere ca instanta de trimitere a expus astfel suficient motivele care au determinat‑o sa aiba indoieli cu privire la interpretarea anumitor dispozitii ale dreptului Uniunii, precum și legatura pe care o stabilește intre aceste dispozitii și reglementarea nationala aplicabila litigiului principal, este necesar sa se declare admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminara. 

 Cu privire la intrebarile preliminare

 Observatii introductive

38      De la bun inceput, trebuie aratat ca, in cauza principala, instanta de trimitere trebuie sa aplice o reglementare nationala care are ca obiect exercitarea in mod stabil a activitatilor de comercializare cu amanuntul și de utilizare a produselor biologice veterinare, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar, care este, in principiu, susceptibila sa intre sub incidenta capitolului 3 din Directiva 2006/123 referitor la libertatea de stabilire.

39      Desigur, reiese din articolul 2 alineatul (2) litera (f) din Directiva 2006/123 ca „serviciile de ingrijire a sanatatii” sunt excluse expres din domeniul de aplicare al directivei mentionate. Cu toate acestea, potrivit considerentului (22) al acesteia din urma, serviciile vizate de respectiva excludere sunt cele „prestate pacientilor de catre profesioniști in domeniul ingrijirii sanatatii in vederea evaluarii, mentinerii sau restabilirii/redobandirii starii de sanatate a acestora”, ceea ce implica faptul ca ele sunt prestate unor fiinte umane.

40      Or, deși activitatile de comercializare cu amanuntul și de utilizare a produselor biologice veterinare, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar intra intr‑adevar in domeniul sanatatii, ele nu constituie totuși servicii de ingrijire prestate unor fiinte umane. 

41      In aceste conditii, astfel de activitati nu intra sub incidenta exceptiei prevazute la articolul 2 alineatul (2) litera (f) din directiva mentionata.

42      In plus, intrucat instanta de trimitere s‑a referit pe larg, in cererea sa, la Directiva 2001/82 care instituie mai multe principii referitoare la distributia medicamentelor de uz veterinar, este necesar sa se examineze daca aceste principii se opun aplicarii Directivei 2006/123 intr‑o situatie precum cea in discutie in litigiul principal.

43      In aceasta privinta, este necesar sa se sublinieze ca, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2006/123, in cazul in care dispozitiile acesteia sunt in conflict cu o dispozitie a unui alt act al Uniunii care reglementeaza aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia in sectoare specifice sau pentru profesii specifice, dispozitia celuilalt act al Uniunii prevaleaza și se aplica acestor sectoare sau profesii specifice.

44      Insa, deși Directiva 2001/82 incadreaza anumite aspecte ale distributiei medicamentelor de uz veterinar in vederea protejarii sanatatii publice, nu se poate totuși considera ca ea reglementeaza conditiile in care statele membre trebuie sa autorizeze persoane care nu dispun de calitatea de medic veterinar sa practice comercializarea cu amanuntul a diferitor substante veterinare in discutie in litigiul principal, sa utilizeze aceste substante și deci sa le administreze.

45      Desigur, anumite norme care reglementeaza aceste activitati sunt enuntate la articolul 66 alineatul (1) și la articolul 68 alineatul (1) din respectiva directiva. Cu toate acestea, articolul 66 alineatul (1) din aceasta prevede ca statele membre trebuie sa rezerve exercitarea activitatii de vanzare cu amanuntul a produselor medicamentoase veterinare doar persoanelor care sunt autorizate de reglementarea nationala sa desfașoare asemenea activitati, lasand totodata libere aceleași state sa stabileasca conditiile care guverneaza o astfel de autorizare. In consecinta, articolul mentionat confera statelor membre sarcina de a defini conditiile de acces la activitatile mentionate.

46      In ceea ce privește articolul 68 alineatul (1) din Directiva 2001/82, acesta prevede ca statele membre iau toate masurile necesare pentru a garanta ca numai persoanele abilitate poseda sau au in controlul lor produse medicamentoase veterinare sau substante care pot fi utilizate ca produse medicamentoase veterinare, care au proprietati antiparazitare, fara a se preciza nici aici care sunt aceste „persoane abilitate”.

47      In acest context, trebuie de asemenea inlaturata interpretarea Directivei 2001/82 sustinuta de Asociatia Distribuitorilor de Produse de Uz Veterinar, potrivit careia s‑ar putea deduce din cuprinsul articolelor 67 și 69 din aceasta directiva un drept al proprietarilor de animale de a administra ei inșiși animalelor lor medicamentele de uz veterinar care le‑au fost prescrise.

48      Astfel, este suficient sa se arate in aceasta privinta ca, pe de o parte, deși articolul 67 din Directiva 2001/82 urmarește sa reglementeze eliberarea medicamentelor catre public, același articol precizeaza ca se aplica fara a aduce atingere normelor nationale mai restrictive care au rolul de a proteja sanatatea umana. Pe de alta parte, deși articolul 69 din aceasta directiva impune proprietarilor de animale sa fie in masura sa justifice utilizarea oricarui produs medicamentos veterinar timp de cinci ani, aceasta dispozitie nu precizeaza totuși ca proprietarii de animale dispun de dreptul de a administra ei inșiși aceste produse medicamentoase.

49      In consecinta, cele doua intrebari adresate, care se limiteaza la a mentiona „dreptul Uniunii” fara a viza dispozitii precise ale acestui drept, trebuie sa fie examinate doar in raport cu Directiva 2006/123 și, mai precis, cu articolul 15 din aceasta.

 Cu privire la prima intrebare

50      Se impune sa se inteleaga ca, prin intermediul primei intrebari, instanta de trimitere urmarește, in esenta, sa determine daca articolul 15 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale precum cea in discutie in litigiul principal, care prevede, in favoarea medicilor veterinari, o exclusivitate a comercializarii cu amanuntul și a utilizarii produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar.

51      De la bun inceput, trebuie amintit ca, in conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2006/123, statele membre trebuie, mai intai, sa examineze daca, in cadrul sistemului lor juridic, se impune una dintre cerintele mentionate la alineatul (2) al acestui articol, in continuare, in caz afirmativ, sa se asigure ca aceasta cerinta este compatibila cu conditiile stabilite la alineatul (3) al articolului mentionat și, in sfarșit, daca este cazul, sa iși adapteze actele cu putere de lege și actele administrative in așa fel incat sa fie compatibile cu respectivele conditii.

52      Printre „cerintele de evaluat” mentionate la articolul 15 alineatul (2) din aceasta directiva figureaza, la litera (d) a acestei dispozitii, cea care vizeaza rezervarea accesului la o activitate pentru anumiti prestatori in temeiul specificului activitatii in cauza.

53      In speta, trebuie sa se constate ca o reglementare nationala precum cea in discutie in litigiul principal rezerva exercitarea activitatilor de comercializare cu amanuntul și de utilizare a anumitor produse veterinare doar medicilor veterinari și contine astfel o cerinta de tipul celor prevazute la articolul 15 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2006/123.

54      In consecinta, o astfel de cerinta trebuie sa indeplineasca cele trei conditii enuntate la articolul 15 alineatul (3) din aceasta directiva, și anume sa fie nediscriminatorie, necesara și proportionala pentru realizarea unui motiv imperativ de interes general.

55      In ceea ce privește, mai intai, prima dintre aceste conditii, nimic din dosarul prezentat Curtii nu indica faptul ca cerinta prevazuta la punctul 53 din prezenta hotarare ar fi discriminatorie in mod direct sau indirect, in sensul articolului 15 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2006/123.

56      In continuare, in ceea ce privește cea de a doua dintre conditiile mentionate, trebuie precizat ca guvernul roman a indicat ca cerinta respectiva urmarește sa garanteze protectia sanatatii publice. 

57      Or, reiese dintr‑o jurisprudenta constanta a Curtii ca protectia sanatatii publice figureaza printre motivele imperative de interes general recunoscute de dreptul Uniunii și ca un astfel de motiv poate justifica adoptarea de catre un stat membru a unor masuri care vizeaza asigurarea unei aprovizionari sigure și de calitate a populatiei cu medicamente (a se vedea in acest sens, printre altele, Hotararea din 5 decembrie 2013, Venturini și altii, C‑159/12-C‑161/12, EU:C:2013:791, punctele 41 și 42). 

58      In sfarșit, in ceea ce privește a treia conditie mentionata la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123, aceasta implica intrunirea a trei elemente, și anume faptul ca cerinta trebuie sa fie adecvata pentru a garanta indeplinirea obiectivului urmarit, sa nu depașeasca ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia și sa nu fie posibila inlocuirea acestei cerinte cu o masura mai putin restrictiva care permite atingerea aceluiași rezultat.

59      In ceea ce privește primul element, trebuie amintit, pe plan general, caracterul cu totul special al medicamentelor, efectele terapeutice ale acestora distingandu‑le in mod substantial de celelalte marfuri (Hotararea din 19 mai 2009, Apothekerkammer des Saarlandes și altii, C‑171/07 și C‑172/07, EU:C:2009:316, punctul 31).

60      In consecinta, Curtea a admis, in particular, ca o cerinta care vizeaza rezervarea vanzarii medicamentelor anumitor profesioniști poate fi justificata de garantiile pe care aceștia le prezinta și de informatiile pe care trebuie sa fie in masura sa le ofere consumatorului (a se vedea in acest sens, printre altele, Hotararea din 19 mai 2009, Comisia/Italia, C‑531/06, EU:C:2009:315, punctul 58).

61      Deși Curtea s‑a pronuntat in acest sens in domeniul medicamentelor de uz uman, trebuie sa se sublinieze, printre altele, ca anumite boli animale sunt transmisibile la om și ca produsele alimentare de origine animala sunt susceptibile sa puna in pericol sanatatea oamenilor atunci cand provin de la animale bolnave sau purtatoare ale unor bacterii rezistente la tratamente, precum și atunci cand contin reziduuri de medicamente utilizate pentru tratarea animalelor. Or, daca substantele veterinare sunt administrate in mod incorect sau in cantitate incorecta, fie eficacitatea lor terapeutica poate disparea, fie utilizarea lor excesiva poate in particular sa conduca la prezenta unor astfel de reziduuri in produsele alimentare de origine animala, precum și, eventual, pe termen lung, la o rezistenta la tratamente a anumitor bacterii prezente in lantul alimentar.

62      In consecinta, consideratiile care prevaleaza cu privire la comercializarea medicamentelor de uz uman expuse la punctul precedent al prezentei hotarari pot fi in principiu transpuse in domeniul comercializarii medicamentelor de uz veterinar și a produselor similare. Cu toate acestea, in masura in care astfel de medicamente nu produc decat efecte indirecte asupra sanatatii umane, amploarea marjei de apreciere de care dispun statele membre in acest al doilea domeniu nu poate sa fie in mod necesar aceeași ca cea care prevaleaza in materia comercializarii medicamentelor de uz uman.

63      In consecinta, exclusivitatea comercializarii și a utilizarii anumitor substante veterinare acordata medicilor veterinari, din moment ce aceștia dispun de cunoștintele și de calitatile profesionale pentru a administra ei inșiși aceste substante in mod corect și in cantitatea corecta sau pentru a instrui corect in legatura cu aceste aspecte alte persoane vizate, constituie o masura adecvata pentru a garanta realizarea obiectivului de protectie a sanatatii publice identificat la punctul 57 din prezenta hotarare. 

64      In ceea ce privește cel de al doilea element al celei de a treia conditii, și anume faptul ca cerinta in cauza nu trebuie sa depașeasca ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului mentionat, trebuie amintit ca protectia sanatatii publice ocupa primul loc printre bunurile și interesele protejate de Tratatul UE și ca revine statelor membre sarcina de a decide cu privire la nivelul la care intentioneaza sa asigure aceasta protectie, precum și cu privire la modul in care acest nivel trebuie atins. Intrucat acesta poate varia de la un stat membru la altul, este necesar sa se recunoasca statelor membre o marja de apreciere (a se vedea in acest sens Hotararea din 11 septembrie 2008, Comisia/Germania, C‑141/07, EU:C:2008:492, punctul 51).

65      Existenta unei astfel de marje se impune cu atat mai mult cu cat, in cazul in care subzista incertitudini cu privire la existenta sau la importanta unor riscuri pentru sanatatea persoanelor, statele membre trebuie sa aiba posibilitatea de a adopta masuri de protectie fara sa trebuiasca sa aștepte ca realitatea acestor riscuri sa fie pe deplin demonstrata. In particular, statele membre trebuie sa poata lua orice masura susceptibila sa reduca cat mai mult posibil un risc pentru sanatate, inclusiv pentru aprovizionarea sigura și de calitate a populatiei cu medicamente (a se vedea in acest sens Hotararea din 5 decembrie 2013, Venturini și altii, C‑159/12-C‑161/12, EU:C:2013:791, punctul 60).

66      Or, reiese din dispozitiile citate de instanta de trimitere ca statul membru mentionat a efectuat tocmai o distinctie intre produsele veterinare in functie de gravitatea riscului pentru sanatate. Astfel, deși reglementarea mentionata nu permite proprietarilor de animale administrarea medicamentelor prescrise sub o forma injectabila care, in mod evident, prezinta riscuri suplimentare, ea le recunoaște in schimb facultatea de a administra ei inșiși astfel de medicamente sub forme neinjectabile. 

67      Pe de alta parte, nimic in dosarul prezentat Curtii nu indica faptul ca, prin adoptarea reglementarii nationale in discutie in litigiul principal, statul membru in cauza a depașit marja de apreciere care trebuie sa ii fie recunoscuta in acest domeniu. 

68      In ceea ce privește, in sfarșit, al treilea element al celei de a treia conditii prevazute la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123 referitoare la lipsa unor masuri mai putin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat, Comisia sustine ca obiectivul protectiei sanatatii publice ar fi putut fi atins intr‑un mod la fel de eficace printr‑o masura care permite comercializarea produselor in discutie de alti profesioniști calificati in mod corespunzator precum farmaciștii sau alte persoane care au o formare profesionala avansata in domeniul farmaceutic.

69      Cu toate acestea, deși acești alti profesioniști pot intr‑adevar dispune de cunoștinte foarte aprofundate in ceea ce privește proprietatile diferitor componente ale medicamentelor de uz veterinar, nimic nu indica faptul ca ei au o formare speciala adaptata la sanatatea animalelor.

70      Astfel, nu rezulta in mod evident ca masura propusa de Comisie este susceptibila sa asigure același rezultat ca masura prevazuta de o reglementare nationala precum cea in discutie in litigiul principal.

71      In ceea ce privește imprejurarea, evocata de asemenea de Comisie, ca vanzarea anumitor medicamente de uz veterinar sa fie supusa unei prescriptii medicale, subintelegandu‑se ca aceasta indica deja modul de administrare și doza acestor medicamente, tinand seama de marja de apreciere de care dispun statele membre, acestea din urma pot aprecia ca o prescriptie medicala, ca atare, nu este suficienta pentru a inlatura riscul ca medicamentele astfel prescrise sa fie administrate in mod incorect sau in cantitate incorecta (a se vedea prin analogie Hotararea din 16 decembrie 2010, Comisia/Franta, C‑89/09, EU:C:2010:772, punctul 60).

72      In aceste conditii, trebuie sa se constate ca cerinta prevazuta de o reglementare nationala precum cea in discutie in litigiul principal este conforma cu cea de a treia conditie prevazuta la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123.

73      Din tot ceea ce preceda rezulta ca trebuie sa se raspunda la prima intrebare ca articolul 15 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei reglementari nationale precum cea in discutie in litigiul principal, care prevede, in favoarea medicilor veterinari, o exclusivitate a comercializarii cu amanuntul și a utilizarii produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar.

 Cu privire la a doua intrebare

74      Prin intermediul celei de a doua intrebari, instanta de trimitere solicita, in esenta, sa se stabileasca daca articolul 15 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale precum cea in discutie in litigiul principal, care impune ca unul sau mai multi medici veterinari sa detina in exclusivitate sau cel putin in proportie majoritara capitalul social al unitatilor care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar.

75      In acest context, astfel cum a subliniat in mod intemeiat Comisia, dispozitiile dreptului national citate de instanta de trimitere prevad doar ca totalitatea capitalului unitatilor care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar sa fie detinuta exclusiv de medici veterinari, nefiind mentionata nicio ipoteza de detinere doar in proportie majoritara. 

76      In aceste conditii, trebuie sa se raspunda la aceasta intrebare numai in masura in care vizeaza compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementari nationale care impune o detinere exclusiva, de catre unul sau mai multi medici veterinari, a capitalului unitatilor care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar.

77      Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa se arate ca articolul 15 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2006/123 mentioneaza, printre cerintele care trebuie sa fie evaluate, pe cele referitoare la detinerea capitalului social. Prin urmare, o reglementare nationala care prevede o astfel de cerinta referitoare la calitatea detinatorilor partilor sociale ale unitatii in cauza nu poate fi considerata compatibila cu respectivul articol 15 decat daca indeplinește cele trei conditii enuntate la alineatul (3) al acestuia.

78      In speta, mai intai, este cert ca reglementarea in discutie in litigiul principal indeplinește prima dintre aceste conditii care se refera la lipsa unei discriminari pe motive de cetatenie sau nationalitate. 

79      In continuare, in ceea ce privește cea de a doua conditie, care se refera la necesitatea cerintei in cauza, rezulta ca, prin adoptarea unei astfel de reglementari, legiuitorul roman a intentionat in special sa garanteze ca administrarea unitatilor care comercializeaza cu amanuntul medicamentele de uz veterinar sa fie controlata eficient de medici veterinari.

80      Or, dupa cum rezulta din raspunsul dat la prima intrebare, un astfel de obiectiv trebuie sa fie privit ca facand parte din cel, mai larg, al protectiei sanatatii publice, care constituie un motiv imperativ de interes general.

81      In ceea ce privește, in sfarșit, a treia conditie referitoare la proportionalitatea cerintei mentionate, aceasta impune, in primul rand, ca reglementarea in discutie sa fie adecvata sa garanteze realizarea obiectivului pe care il urmarește. 

82      In aceasta privinta, tinand seama de marja de apreciere de care dispune un stat membru, astfel cum a fost amintita la punctul 64 din prezenta hotarare, acesta poate aprecia ca, in cazul in care neveterinarii sunt in pozitia de a exercita o influenta asupra administrarii unitatilor care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar, exista un risc ca aceștia sa adopte strategii economice susceptibile sa aduca atingere obiectivului aprovizionarii sigure și de calitate a detinatorilor de animale cu medicamente, precum și independentei medicilor veterinari care intervin in cadrul acestor unitati, in special prin faptul ca ii incita sa comercializeze medicamente a caror stocare nu mai este rentabila sau prin recurgerea la reduceri ale cheltuielilor de functionare (a se vedea prin analogie Hotararea din 19 mai 2009, Apothekerkammer des Saarlandes și altii, C‑171/07 și C‑172/07, EU:C:2009:316, punctul 40).

83      Or, prin faptul ca presupune ca administrarea unitatilor in discutie sa se efectueze in conditii care le asigura medicilor veterinari detinerea exclusiva a capitalului acestor unitati, o reglementare precum cea in discutie in litigiul principal este apta sa reduca un asemenea risc și sa garanteze astfel realizarea obiectivului pe care il urmarește. 

84      Prin urmare, medicii veterinari care sunt detinatori ai capitalului unei unitati care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar sunt supuși, spre deosebire de operatorii economici neveterinari, unor norme deontologice care vizeaza moderarea urmaririi profitului, astfel incat interesul lor legat de realizarea unui profit poate fi temperat de raspunderea care le revine, dat fiind ca o eventuala incalcare a normelor legale sau deontologice pune in pericol nu numai valoarea investitiei lor, ci și propria existenta profesionala (a se vedea prin analogie Hotararea din 19 mai 2009, Apothekerkammer des Saarlandes și altii, C‑171/07 și C‑172/07, EU:C:2009:316, punctul 37). 

85      In al doilea și in al treilea rand, pentru ca cerinta potrivit careia capitalul unei unitati care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar trebuie sa fie detinut exclusiv de medici veterinari sa fie considerata proportionala, aceasta trebuie de asemenea sa nu depașeasca ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului vizat și sa nu poata fi inlocuita cu alte masuri mai putin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat.

86      Or, deși, astfel cum reiese din jurisprudenta Curtii citata la punctul 82 din prezenta hotarare, un stat membru poate impiedica in mod legitim ca operatori economici neveterinari sa fie in pozitia de a exercita o influenta determinanta asupra administrarii unor unitati care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar, obiectivul evocat la același punct din prezenta hotarare nu poate justifica inlaturarea completa a acestor operatori de la detinerea capitalului unitatilor mentionate, atat timp cat nu este exclus ca medicii veterinari sa poata exercita un control efectiv asupra acestor unitati chiar și in ipoteza in care aceștia nu ar detine totalitatea capitalului unitatilor mentionate, in masura in care detinerea de catre neveterinari a unei parti limitate a acestui capital nu ar impiedica in mod necesar un astfel de control. Prin urmare, o reglementare nationala precum cea in discutie in litigiul principal depașește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului pe care il urmarește. 

87      O astfel de consideratie nu poate fi repusa in discutie de invatamintele care decurg din Hotararea din 19 mai 2009, Comisia/Italia (C‑531/06, EU:2009:315), in care Curtea a apreciat ca fiind compatibila cu libertatea de stabilire și cu libertatea de circulatie a capitalurilor o legislatie nationala care se opunea nu numai detinerii de catre nefarmaciști, in societatile de exploatare a farmaciilor, a unor participatii importante care le confereau o influenta certa asupra administrarii acestora, ci și dobandirii, in aceste societati, de catre investitori nefarmaciști provenind din alte state membre a unor participatii mai putin importante care nu confera o astfel de influenta.

88      Astfel, deși, dupa cum reiese din cuprinsul punctului 62 din prezenta hotarare, in principiu, consideratiile care prevaleaza in domeniul medicamentelor de uz uman pot fi transpuse in domeniul comercializarii medicamentelor de uz veterinar, marja de apreciere care trebuie sa fie recunoscuta statelor membre in vederea asigurarii calitatii aprovizionarii cu medicamente de uz veterinar și a independentei medicilor veterinari care intervin in cadrul unor unitati care comercializeaza asemenea medicamente este mai restransa decat cea de care pot beneficia in alte sectoare mai strans legate de protectia sanatatii umane și nu poate, așadar, sa se extinda pana la excluderea oricarei participari a neveterinarilor la capitalul unor astfel de unitati. 

89      In consecinta, trebuie sa se raspunda la a doua intrebare ca articolul 15 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale precum cea in discutie in litigiul principal, care impune detinerea in exclusivitate de catre unul sau mai multi medici veterinari a capitalului social al unitatilor care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar.

 Cu privire la cheltuielile de judecata

90      Intrucat, in privinta partilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanta de trimitere, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observatii Curtii, altele decat cele ale partilor mentionate, nu pot face obiectul unei rambursari.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declara:

1)      Articolul 15 din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile in cadrul pietei interne trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei reglementari nationale precum cea in discutie in litigiul principal, care prevede, in favoarea medicilor veterinari, o exclusivitate a comercializarii cu amanuntul și a utilizarii produselor biologice, a antiparazitarelor de uz special și a medicamentelor de uz veterinar.

2)      Articolul 15 din Directiva 2006/123 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale precum cea in discutie in litigiul principal, care impune detinerea in exclusivitate de catre unul sau mai multi medici veterinari a capitalului social al unitatilor care comercializeaza cu amanuntul medicamente de uz veterinar.