Foarte probabil că, în contextul actual al problemelor majore legate de situația din ce în ce mai ambiguă și mai precară a medicului veterinar „de teren” în raport cu statul român (mai ales), ceea ce scriu în acest articol ar putea părea, la prima vedere, oarecum impropriu.

Eu cred, însă, că este de fapt contrariul. La o privire de ansamblu, punând în context evoluția acestei situații a medicului veterinar de liberă practică în ultimii ani, trebuie luate în calcul și acest tip de aspecte, ca parte a evoluției – sau involuției – poziției noastre, atât în societate, cât și față de propria profesie.

Observația mea generală este că medicina veterinară se află astăzi într-un punct de inflexiune. Este un punct pe care îl discutăm rar în mod explicit, dar pe care îl resimțim din ce în ce mai acut. Nu pentru că profesia ar fi mai puțin necesară, ci pentru că devine tot mai dificil de stabilit unde se termină protecția legitimă a medicului și unde începe retragerea din însăși esența profesiei.

În ultimii ani, discursul profesional a suferit o schimbare vizibilă. Se vorbește tot mai des,și pe bună dreptate, despre burnout, epuizare, limite personale și costurile reale ale unei meserii practicate mult timp pe baza sacrificiului individual. Aceste teme nu sunt exagerări și nici expresii ale unei sensibilități excesive. Sunt realități documentate, trăite și plătite scump de generații întregi de medici veterinari care au menținut funcțional un sistem ce a evitat constant organizarea reală.
Problema apare însă atunci când acest discurs necesar începe să alunece, aproape imperceptibil, într-o zonă mai puțin confortabilă: evitarea asumării medicale. Nu ca excepție, ci ca reflex profesional.

Activitatea non-stop: necesitate medicală sau convenție formală?

Din punctul meu de vedere, asistența medicală veterinară permanentă, non-stop, nu este o ambiție managerială și nici un artificiu de marketing. Este o necesitate biologică elementară. Patologia nu are program, trauma nu negociază, iar urgența nu ține cont de orar, sărbători sau de echilibrul nostru personal.

Cu toate acestea, în practică, non-stop-ul începe să se transforme într-un concept tot mai vag. El există în denumiri, pe firme, în materiale de comunicare, dar devine din ce în ce mai greu de identificat ca realitate funcțională. Telefonul sună, dar nu întotdeauna răspunde cineva. Răspunsul există, dar adesea este o redirecționare. Urgența este recunoscută, dar pasată. Responsabilitatea este fragmentată atât de eficient, încât, la final, nu mai aparține nimănui.

Această situație nu este rezultatul unei lipse de bună-credință. Este consecința directă a unui sistem care a funcționat ani la rând pe baza disponibilității totale a câtorva oameni, fără rotații reale, fără echipe, fără compensare corectă și fără timp de recuperare. Burnout-ul nu a fost un accident, ci un rezultat previzibil.
Era inevitabil ca generațiile mai tinere să reacționeze. Era necesar. Întrebarea esențială nu este dacă această reacție trebuia să apară, ci forma pe care a început să o ia.

Medicina veterinară actuală: între limite sănătoase și retragere profesională

Există o diferență fundamentală între a-ți pune limite sănătoase și a evita constant asumarea actului medical. Prima protejează profesia. A doua o golește de conținut.
Medicina veterinară nu este o succesiune de servicii comode, prestate exclusiv în condiții ideale. Este, prin natura ei, o profesie a deciziilor incomode, a informației incomplete și a riscului calculat. Urgența nu este o anomalie a sistemului, ci una dintre componentele sale structurale.
În acest context, schimbarea de limbaj din interiorul profesiei devine relevantă. Expresii precum „nu fac urgențe”, „nu îmi asum cazuri complicate” sau „nu e tura mea”, perfect rezonabile în situații punctuale, încep să capete valoare de principiu. Spuse izolat, ele sunt justificabile. Spuse colectiv, conturează o retragere din exact acea zonă care definește medicina ca act medical.

Asumarea nu dispare. Se concentrează.

Unul dintre cele mai puțin discutate efecte ale acestei retrageri este faptul că asumarea nu dispare niciodată complet. Ea se redistribuie. Se concentrează pe umerii acelorași medici care continuă să răspundă la telefon noaptea, să accepte urgențe și să ia decizii în condiții de presiune maximă.
Presiunea nu se diminuează, ci se acumulează. Iar efectul nu este mai multă siguranță, ci mai multă fragilitate: pentru medici, pentru pacienți și pentru profesia în ansamblu.
Clientul nu percepe nuanțele interne ale sistemului. El vede doar rezultatul final: dificultatea de a găsi ajutor, incoerența serviciilor și sentimentul de abandon într-un moment critic. Frustrarea care rezultă nu este un capriciu, ci o reacție previzibilă la un sistem care promite disponibilitate și oferă incertitudine.

Asumarea nu înseamnă autosacrificiu

Este esențial să delimităm clar aceste concepte. Asumarea nu înseamnă non-stop individual, viață personală anulată sau eroism romantic. Nu înseamnă să muncești până la epuizare și să confunzi suferința cu profesionalismul.
Dar fără asumare nu există decizie. Fără decizie nu există medicină. Există doar protocol aplicat selectiv, responsabilitate fragmentată și un cadru administrativ corect, dar gol de conținut.
Un sistem prost organizat nu se repară prin absență colectivă. Nici printr-o retragere elegant justificată, dar profesional falimentară. Se repară prin organizare lucidă: echipe reale, rotații funcționale, compensare corectă, reguli clare și protecție profesională.
Însă toate acestea rămân simple construcții teoretice dacă nimeni nu mai este dispus să își asume actul medical atunci când situația o cere.

O problemă de identitate profesională

În esență, discuția despre permanență, non-stop și asumare nu este una despre generații. Este una despre identitate profesională. Despre ce înseamnă, astăzi, să fii medic veterinar și ce parte din această definiție suntem dispuși să păstrăm.

O profesie care evită sistematic riscul nu devine mai sigură. Devine irelevantă. Iar o societate care își dorește acces real la îngrijire medicală, dar nu mai găsește profesioniști dispuși să își asume actul medical, nu va obține mai mult confort, ci mai mult haos, neîncredere și conflict.
Echilibrul real nu se construiește între epuizare și evitare. Se construiește între organizare lucidă și asumare profesională. Fără una dintre ele, cealaltă devine imposibilă.
Restul sunt explicații comode.
Dar medicina nu se face din explicații.

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.

ARTICOLE CU ACELAȘI SUBIECT: