Infecția cu Encephalitozoon cuniculi rămâne una dintre cele mai discutate și, în același timp, controversate patologii ale iepurilor de companie. Prevalența ridicată, prezentările clinice variabile și lipsa unor teste ante-mortem cu valoare diagnostică definitivă au dus, de-a lungul timpului, la diferențe majore de abordare între medici veterinari.

Un articol amplu de consens, publicat în 2026 în Animals, reunește datele actuale privind epidemiologia, patogeneza, imunologia și managementul clinic al encefalitozoonozei la iepurii de companie, oferind totodată recomandări practice bazate pe literatura existentă și pe experiența unui panel internațional de experți în medicina animalelor exotice.

Un agent omniprezent, o boală rar clară

E. cuniculi este un microsporidian intracelular obligatoriu, înrudit filogenetic cu fungii, capabil să infecteze numeroase specii de mamifere și păsări. La iepuri, seroprevalența raportată ajunge până la 85%, în funcție de zonă și metodă de testare. Cu toate acestea, majoritatea infecțiilor rămân subclinice pe tot parcursul vieții.

Problema majoră pentru clinician nu este detectarea expunerii, ci identificarea cazurilor în care infecția este clinic relevantă.

Epidemiologie și transmitere: mai mult decât „boala iepurilor”

Deși iepurele este considerat gazda principală, articolul subliniază clar că:

• E. cuniculi are o epidemiologie complexă și zoonotică;
• genotipurile Ec I–IV infectează și alte mamifere (rozătoare, carnivore, primate, inclusiv omul);
• transmiterea se face predominant prin ingerarea sporilor eliminați prin urină, fecale sau secreții respiratorii;
• sporii pot supraviețui luni de zile în mediul extern, mai ales în apă rece;
• transmiterea verticală este posibilă, cu impact major asupra patologiei oculare.

Pentru medicii veterinari, acest lucru are implicații atât în biosecuritate, cât și în consilierea proprietarilor, în special a celor imunocompromiși.

Patogeneză: de la infecție silențioasă la boală multisistemică

După ingestie, sporii invadează epiteliul intestinal prin extruzia filamentului polar, iar parazitul se multiplică intracelular. Disseminarea este rapidă, inițial către organe bine vascularizate (plămâni, ficat, rinichi), cu predilecție finală pentru rinichi și sistemul nervos central.

Sunt descrise trei mari forme clinice:

1. Neurologică – vestibulară centrală, ataxie, pareze, convulsii;
2. Renală – progresivă, adesea subclinică inițial, cu semne nespecifice;
3. Oculară – uveită facoclastică, frecvent asociată cu infecția congenitală, dar posibilă și la adulți.

Important: localizarea leziunilor nu corelează întotdeauna cu severitatea clinică.

Diagnostic: o zonă gri bine cunoscută

Autorii subliniază un aspect esențial pentru practica veterinară: nu există, în prezent, un test ante-mortem cu sensibilitate și specificitate suficiente pentru a confirma boala activă.

• Serologia indică expunerea, nu boala;
• PCR-ul are utilitate limitată și rezultate variabile;
• diagnosticul este preponderent clinic și prin excludere, bazat pe:
  • examen neurologic,
  • imagistică,
  • analize renale,
  • excluderea altor cauze (otită medie/internă, traumatisme, neoplazii, intoxicații).

Tratament: de ce există atât de multă variație

Unul dintre punctele centrale ale articolului este lipsa unui consens istoric privind tratamentul. Majoritatea protocoalelor utilizate în prezent se bazează pe:

• studii mai vechi,
• extrapolări,
• experiență clinică individuală.

Revizuirea propune armonizarea abordării, subliniind că:

• tratamentul vizează mai degrabă controlul inflamației și limitarea progresiei, nu eradicarea completă a agentului;
• managementul trebuie să fie individualizat, în funcție de forma clinică;
• comorbiditățile (renale, dentare, infecțioase) influențează major prognosticul.

Mesaj-cheie pentru medicii veterinari

Encefalitozoonoza la iepurii de companie nu este o boală „alb-negru”, ci o interacțiune complexă între agent, gazdă și răspunsul imun.

Articolul publicat în Animals oferă:

• o clarificare a biologiei și patogenezei E. cuniculi,
• o viziune realistă asupra limitărilor diagnostice actuale,
• și un cadru de consens pentru abordarea clinică, într-un domeniu marcat de incertitudine.

Pentru practica veterinară, concluzia este clară: nu orice iepure seropozitiv este bolnav, dar orice iepure cu semne neurologice, renale sau oculare trebuie evaluat într-un context clinic complet, nu pe baza unui singur test.

Sursa: Keeble, Emma, Frank Kϋnzel, Fabiano Montiani-Ferreira, Jennifer Graham, Edita Jeklová, Sari Kanfer, Angela Lennox, Guillaume Desoubeaux, Ethan Biswell, Carolyn Cray, and et al. 2026. "Encephalitozoonosis in Pet Rabbits: Epidemiology, Pathogenesis, Immunology and Consensus on Clinical Management" Animals 16, no. 2: 346. https://doi.org/10.3390/ani16020346