Scriu aceste rânduri nu ca un manifest, ci ca o confesiune. Am obosit de “pseudo-reclamații”, de neînțelegeri, de neîncrederea care pare să se instaleze între noi, medicii dar și între medici și cei pe care încercăm să-i ajutăm: pacienții. Dar încă mai cred în ceva ce nu poate fi trecut într-un formular: în datoria morală față de viață și colegialitate!

Scriu aceste rânduri și pentru că știu că la nivelul Colegiului de exemplu, există un proiect pentru adoptarea unui nou Cod Deontologic și, în opinia mea, acolo va trebui în mod cert să apară o definiție mai clară și mai cuprinzătoare a noțiunii de MALPRAXIS odată cu multe alte prevederi ce cred că vor fi cuprinse în acest Cod, prevederi care, să sperăm, vor fi și mai puțin interpretabile după bunul plac al unora sau altora, așa cum se întâmplă acum!

Există momente în viața unui medic — uman sau veterinar — în care secundele se dilată până la a deveni judecători. O respirație care se oprește, un ochi care se stinge, o ezitare cât o eternitate. În acel interval fragil, între viață și moarte, nu există timp pentru consultări juridice sau pentru semnături pe formulare. Există doar instinctul, cunoașterea și acel curaj aproape visceral care separă profesia de simpla meserie.

Și totuși, de câțiva ani, simt cum ceva s-a schimbat. În locul încrederii spontane dintre medic și proprietar, s-a instalat suspiciunea. În locul curajului de a decide, a apărut teama de a greși. Am învățat să trăim sub semnul unei dileme care ne apasă tot mai mult: urgența salvării vieții versus necesitatea consimțământului informat.

MEDICINA  DEFENSIVĂ este după mine umbra unei lumi care se apără de ea însăși.

În medicina veterinară contemporană, echilibrul dintre urgența salvării vieții și necesitatea consimțământului informat a devenit o provocare etică majoră.

Am inceput să traim și noi în epoca medicinei defensive, un concept născut în Statele Unite, în anii în care avocații au început să decidă indirect ce este “practică medicală corectă”. De acolo, acest mod de gândire s-a extins peste oceane și a ajuns și la noi, purtând cu sine o mentalitate birocratică: “să ai spatele acoperit”.

Vă pare cunoscut, nu-i așa? 

În SUA, American Veterinary Medical Association (AVMA) avertiza încă din 2019 că „presiunea juridică și expunerea mediatică cresc riscul ca deciziile clinice să fie ghidate de frică, nu de știință” (AVMA Journal of Ethics, 2019).

În Marea Britanie, Royal College of Veterinary Surgeons (RCVS) a introdus în Codul de conduită (ediția 2021) principiul “Professional judgement must not be constrained by fear of complaint or litigation” – adică „Judecata profesională nu trebuie limitată de frica unei reclamații sau a unui proces”.

În România, “a avea spatele acoperit” a devenit o mantră profesională. Am inceput să solicităm analize peste analize, nu neapărat din necesitate diagnostică, ci mai mult din frică. Redactăm declarații, cerem refuzuri semnate, trimitem cazuri care ar putea fi rezolvate local către alte clinici — totul pentru a evita un potențial reproș.

La noi, în lipsa unor reglementări clare privind consimțământul în urgență, medicii veterinari se confruntă tot mai des cu această tensiune. Mulți preferă să se protejeze: solicită refuzuri scrise, sau amână intervenția până la semnarea documentelor.

Rezultatul este paradoxal: pentru a evita riscul legal, acceptăm riscul letal.

Dar în acest proces tăcut de autoprotecție, pierdem ceva infinit mai valoros: spontaneitatea umană a actului medical, acel impuls curat de a interveni, fără calcule, fără teamă, doar pentru a salva.

Jurământul veterinar ne obligă să apărăm viața animalului, dar legea ne cere semnături, aprobări și responsabilități scrise. Între vocație și hârtii, între inimă și regulament, s-a născut dilema care marchează practica medicală actuală: ce primează – viața sau legalitatea?

În Marea Britanie, ghidurile Royal College of Veterinary Surgeons prevăd clar: medicul poate interveni fără consimțământ dacă animalul este în pericol imediat. În Franța, legea oferă aceeași protecție. În Germania, există clauze exoneratorii pentru medicii care acționează în scopul exclusiv al salvării vieții.

La noi, în schimb, spațiul dintre lege și etică este o zonă gri, unde fiecare decizie devine un act de curaj personal.

Observ, ca mulți dintre noi de altfel, apariția pregnantă a acestei dileme ca o maladie a timpurilor noastre: LIPSA ASUMĂRII, sau dilema medicului veterinar aflat între lege și jurământ!

Există momente în care un medic veterinar trebuie să decidă într-o clipită, iar acea clipă poate însemna viață sau moarte. În fața unei cățele în șoc hemoragic post-fătare, a unei vaci cu torsiune uterină sau a unui cal cu colici violente, timpul devine o resursă critică.

În astfel de situații, consimțământul informat – piatra de temelie a eticii moderne – poate deveni o barieră procedurală.

“Dar…Ce facem la Cota 2000?” — anatomia unei decizii imposibile

Întrebarea aceasta, rostită poate în glumă, devine realitate în fiecare zi: Ce facem când nu avem analize, ecograf, laborator — dar avem un animal care moare sub ochii noștri?

În facultate, ni se spunea că medicina e rațiune, știință, logică. Pe teren, descoperim că e și o luptă cu timpul, cu teama, cu necunoscutul.

Mi s-a întâmplat, nu demult, la țară la casa părintească fiind (acolo unde am terminat și liceul cu diploma de “tehnician veterinar” nb), să fiu chemat pentru o iapă în colici, undeva, pe un drum forestier, la miez de noapte. Proprietarul tremura, nu de frig, ci de neputință. N-aveam ecograf, n-aveam laborator, aveam doar mâinile, o lanternă și o decizie de luat si chiar dacă ultimii mulți ani au însemnat practică pe animale mici de companie, a trebuit repede să-mi reamintesc si patologiile animalelor mari pe care le-am învățat în facultate în procesul de devenire ca medic veterinar!

Acolo, la țară, consimțământul informat se reduce la o privire. O tăcere în care știi că orice greșeală va fi a ta, dar și orice șansă de viață.

Acesta este, de fapt, miezul profesiei: ASUMAREA. Cuvânt vechi, uitat, dar care ar trebui să fie înscris în ADN-ul oricărui medic.

Etica medicală nu a fost niciodată doar un cod scris. E o busolă morală, adesea mai puternică decât orice lege. În jurământul nostru nu se vorbește despre hârtii, ci despre viață. Despre respect, compasiune și curaj.

Dar societatea modernă cere altceva: justificare, trasabilitate, documente. În dorința de transparență, am înlocuit încrederea cu semnătura, iar empatia cu procedura.

Participând deseori și la conferințe ale medicilor umani, am descoperit că în medicina umană, există cazuri celebre în care medicii au fost nevoiți să acționeze fără consimțământ — intervenții salvatoare care, ulterior, au fost recunoscute ca acte morale, chiar dacă legale doar “parțial”. În România, în schimb, încă trăim sub frica interpretării: să nu greșim în litera legii, chiar dacă respectăm spiritul ei.

Se propagă “medicina defensivă” dar asta nu este altceva decât simptomul unui sistem economico-social tensionat!

Fenomenul de „medicină defensivă” – adică tendința medicului de a acționa nu în interesul pacientului, ci pentru a evita consecințe legale – este tot mai frecvent în medicina veterinară.

Da, avem nevoie de CURAJ ca ACT TERAPEUTIC!

Un medic care ezită prea mult riscă să piardă pacientul.

Un medic care nu ezită deloc riscă să-și piardă cariera.

Undeva între aceste extreme se află adevărata artă a profesiei: a ști CÂND să acționezi și CÂT să-ți asumi.

Dar poate că, în esență, curajul însuși este un act terapeutic. Nu pentru orgoliu, ci pentru viață.

Am auzit in ultima perioadă de multe ori fraza: “Mai bine o plângere decât o viață pierdută”. Și, deși sună dur, în ea se ascunde un adevăr profund. Pentru că, dacă vom ajunge să alegem mereu frica în locul acțiunii, atunci medicina însăși își va pierde sensul.

Cei care au practicat în teren știu că urgența nu așteaptă. O sufocare, o torsiune gastrică, o hemoragie post-fătare – toate cer decizie instantanee.

În astfel de momente, medicul nu are luxul dezbaterii juridice. Are doar conștiința, cunoașterea și curajul.

Un exemplu clasic este piometrul la femelele nesterilizate. Intervenția chirurgicală este vitală, însă proprietarii pot refuza operația din teama de complicații sau din convingeri pseudo-medicale („las-o, poate se rezolvă cu antibiotice”). În lipsa unui consimțământ, medicul se află într-o situație absurdă: știe că poate salva, dar nu are voie să o facă.

În Franța, Codul veterinar prevede explicit conceptul de “consentement présumé en urgence vitale” – consimțământ prezumat în caz de pericol iminent pentru viață. Acesta permite medicului să acționeze fără acordul proprietarului, dacă întârzierea ar pune în pericol viața animalului (Code Rural et de la Pêche Maritime, art. L243-1).

Un principiu similar există și în Canada și Noua Zeelandă, unde “emergency intervention” este justificată etic și legal dacă scopul este protejarea vieții.

În România, însă, această prevedere lipsește. Medicul este lăsat singur între două riscuri: cel moral de a nu acționa și cel legal de a fi acuzat că a acționat prea mult.

Ca un…epilog — despre fragilitatea vocației

Mă repet, (da, poate și din cauza vârstei…😄), spunând că scriu aceste rânduri nu ca un manifest, ci ca o confesiune. Am obosit de “pseudo-reclamații”, de neînțelegeri, de neîncrederea care pare să se instaleze între noi și cei pe care încercăm să-i ajutăm. Dar încă mai cred în ceva ce nu poate fi trecut într-un formular: în datoria morală față de viață si profesia de medic veterinar!

Suntem, prin însăși definiția profesiei, empatici. Dar empatia fără acțiune devine doar o emoție pasivă.

Când timpul se măsoară în secunde, iar viața atârnă de un fir, singura semnătură care contează este cea pe care o pui, în tăcere, pe propria conștiință.

Așa că da, poate că uneori intervenim fără toate hârtiile. Poate că ne asumăm riscuri.

Dar între litera legii și spiritul medicinei, aleg mereu viața.

Pentru că, altfel, moartea animalului nu mai este o întâmplare — ci o consecință a fricii noastre.

Iar frica, în profesia aceasta, e cel mai perfid dintre toți virușii.

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.

Primește ultimele noutăți veterinare

Abonează-te la newsletterul săptămânal Veterinarul.ro

În fiecare luni îți trimitem pe e-mail cele mai importante știri și articole din domeniul veterinar.

Mă Abonez