Sper sa nu fiu interpretat greșit cum adesea in zilele noastre se întâmplă:

Iubesc ceea ce fac. Iubesc medicina, iubesc pacienții și iubesc oamenii care ne privesc cu recunoștință când le redăm speranța. Dar partea cu „a deține o afacere”? Uneori simt că sting incendii fără oprire, în loc să fac ceea ce m-a adus pe pozitia de astăzi: să fiu medic.

Uneori, să deții un cabinet veterinar este, pur și simplu, obositor.

Nu obositor în sensul obișnuit — nu e vorba doar despre orele lungi sau despre urgențele care apar când te pregătești să închizi ușa. Este o oboseală mai adâncă, o uzură emoțională care vine atunci când pasiunea pentru medicină se ciocnește zilnic de realitatea economică, administrativă și umană a unei mici afaceri.

Iubesc ceea ce fac. Iubesc animalele, știința, provocările diagnostice și bucuria sinceră a celor care ne spun “mulțumesc”.

Dar partea cu „a deține o afacere”? Uneori, pare mai mult o luptă pentru supraviețuire decât o vocație.

Între bisturiu și birou: când medicina devine management

În multe dimineți, primul meu „pacient” nu e un câine sau o pisică, ci o problemă logistică: un angajat care lipsește, o comandă de medicamente întârziată, un client nemulțumit pe rețelele sociale.

În loc să mă concentrez pe medicină, ajung să sting incendii — să negociez, să explic, să repar.

În teorie, un cabinet veterinar este un spațiu al grijii, al științei și al compasiunii. În practică, este și o afacere care respiră doar prin echilibru fragil: între oameni, responsabilități și cifre. În fiecare zi apare ceva: un proprietar nemulțumit de programul său, o recenzie nedreaptă, un coleg frustrat că nu a fost instruit suficient.

Iar când instruirea nu este consecventă, efectele se rostogolesc precum un bulgăre de zăpadă: apar greșeli, tensiunile cresc, moralul scade — și, inevitabil, totul se întoarce la mine, cel care trebuie să repare, să motiveze, să reorganizeze și să zâmbească.

Conducerea unei echipe într-un domeniu care combină știința cu emoția este o formă de artă și de rezistență. Managerii sunt cu nervii întinși la limită, personalul nou e adesea copleșit, iar între urgențe și inventare, eu încerc să mențin linia de plutire: moralul echipei, calitatea actului medical și viabilitatea economică. Toate în același timp.

E mult. Și, uneori, te poartă mai departe decât ți-ai dori.

Nu sunt singurul. Stiu asta de.. aproape treizeci de ani. Discut in permanență cu colegi din țara sau din străinătate. Citeam intr-un studiu realizat de British Veterinary Association (BVA, 2022), că peste 67% dintre medicii veterinari proprietari de cabinete din Marea Britanie au raportat că „munca de management le reduce semnificativ timpul dedicat actului medical”.

In Franța, la fel, Ordre National des Vétérinaires a identificat aceleași tendințe: medicii se transformă în administratori, contabili și terapeuți pentru echipa lor.

În România, imaginea e aproape identică — dar fără soluții de sprijin structurate. Proprietarii de cabinete mici jonglează între legislație, controale, birocrație și așteptările nerealiste ale clienților. Totul, în timp ce încearcă să păstreze zâmbetul profesional și empatia intactă.

Când compasiunea devine combustibil… și pericol

Medicina veterinară este o profesie în care compasiunea este forța motrice — dar și una dintre principalele surse de epuizare.

În SUA, American Veterinary Medical Association (AVMA) raportează că rata de burnout și depresie în rândul medicilor veterinari este cu 30–40% mai mare decât media altor profesii medicale.

Nu e greu de înțeles de ce: suntem puși zilnic în situații de viață și de moarte, confruntați cu suferința, cu vinovăția proprietarilor, cu decizii etice imposibile.

„Cât costă?” – între suferință, percepție și valoare reală

Și, deasupra tuturor, planează eterna întrebare: „Cât costă?”

O întrebare aparent banală, dar care, pentru medicul veterinar, poartă o greutate emoțională aparte.

De multe ori, ea nu exprimă doar curiozitatea față de un preț, ci tensiunea profundă dintre iubirea pentru animal și limita financiară a proprietarului.

Pentru mulți clienți, costul unei intervenții pare disproporționat, „prea mare pentru un animal”, sau chiar un semn de „lipsă de suflet” din partea medicului.

Dar, în realitate, medicina veterinară nu este o formă de voluntariat romantic. Este o știință complexă, cu resurse costisitoare, cu echipamente medicale identice celor din spitalele umane, doar că finanțate integral din buzunarul medicului.

Un RMN veterinar, de exemplu, costă între 80.000 și 200.000 de euro. Un aparat de anestezie performant, 10.000–20.000. Un ecograf, intre 15.000-75.000! Toate acestea sunt achiziționate fără niciun sprijin de la stat, fără programe de finanțare sau deduceri semnificative.

Și totuși, în ochii unora, factura de 300 de lei pentru o consultație completă pare „excesivă”.

În medicina umană, pacientul rareori plătește direct prețul real al serviciilor medicale. Există o „perdea” de protecție — sistemul public de asigurări, subvențiile, spitalele de stat.

În medicina veterinară, acea perdea nu există. Nu există Casa de Asigurări de Sănătate Veterinară, nici fonduri guvernamentale pentru aparatură, nici programe de compensare a tratamentelor.

Totul — de la bisturiu până la becul din sala de operații — este plătit din acea factură care, pentru client, pare adesea un gest mercantil, dar care, de fapt, ține cabinetul în viață.

Această percepție distorsionată este un fenomen global. În SUA, studiile arată că 52% dintre proprietarii de animale consideră că „serviciile veterinare sunt prea scumpe”, deși doar 15% dintre aceștia au o imagine clară a costurilor reale.

În Marea Britanie, Royal College of Veterinary Surgeons (RCVS) a derulat o campanie publică intitulată “Your Vet’s Bill Explained”, menită să educe populația cu privire la structura prețurilor: taxe, salarii, echipamente, medicamente, sterilizări, formare profesională continuă. Rezultatul? Creșterea cu 23% a nivelului de încredere în cabinetele veterinare independente.

În România, însă, acest dialog este abia la început.

Medicul veterinar este adesea prins între două extreme:

• imaginea romantică a „doctorului care iubește animalele și ar trebui să le trateze oricum”,
• și realitatea dură a economiei private, în care fiecare seringă, fiecare anestezic și fiecare oră de gardă trebuie plătite.

Un coleg din Iași povestea într-o conferință:

„O clientă mi-a spus că dacă iubesc animalele, ar trebui să le tratez pe toate, indiferent de bani. I-am răspuns calm: iubirea mea pentru animale e motivul pentru care m-am făcut medic veterinar. Dar pentru a le putea trata, am nevoie de curent, de oxigen, de personal. Și toate acestea costă.”

Un alt coleg din Cluj îmi spunea recent:

“Am avut o pacientă care mi-a reproșat că iubesc mai mult banii decât animalele, pentru că nu am putut face o operație gratuită. I-am explicat calm că iubesc medicina, dar iubirea nu plătește oxigenul din sala de operații.”

Si pot rememora zeci de asfel de exemple! Este o realitate dureroasă: compasiunea nu trebuie confundată cu voluntariatul perpetuu.

Aceste conversații, aparent banale, sunt  reflexia unei realități mai profunde: societatea nu a învățat încă să perceapă valoarea muncii veterinare ca pe un serviciu medical esențial, nu ca pe un act de bunătate ocazională.

Iar acest decalaj cultural apasă greu asupra fiecărui cabinet independent, mai ales acolo unde iubirea pentru profesie se ciocnește zilnic de limitele financiare ale clienților.

Independență versus siguranță: dilema noii generații

Tot mai mulți colegi aleg să vândă cabinetele către lanțuri corporatiste. Nu din lipsă de pasiune, ci din epuizare.

În Marea Britanie, peste 60% din clinicile veterinare sunt deja parte din grupuri corporatiste. În Franța și Olanda, procentul a depășit 50%.

Motivul e simplu: stabilitate. Corporațiile oferă suport administrativ, resurse, salarii decente, programe de formare — lucruri pe care, singur, un medic veterinar abia le mai poate susține.

În România, procesul e abia la început, dar tentant.

Mulți dintre noi au crescut cu idealul independenței — să construim o practică mică, apropiată de oameni.

Dar între taxele crescute, lipsa personalului calificat și avalanșa de reglementări, tentația de a „predea cheile” devine reală.

A fi medic veterinar și antreprenor în același timp este o combinație eroică, dar greu de susținut fără sprijin.

O profesie în căutarea echilibrului

Ce e de făcut?

Poate primul pas este să recunoaștem vulnerabilitatea fără rușine.

Medicina veterinară are nevoie de soluții de sprijin psihologic, de comunități profesionale care nu doar dezbat cazuri clinice, ci și stări de oboseală, frustrare, eșec.

Țări precum Suedia sau Olanda au programe naționale de wellbeing veterinary, cu linii de asistență 24/7 pentru profesioniștii epuizați. În România, abia începem să vorbim despre asta — timid, între colegi, la conferințe, în pauze de cafea.

Dar schimbarea începe cu dialogul. Cu onestitatea de a spune: da, iubesc ceea ce fac, dar uneori e prea mult.

Și cu curajul de a cere ajutor — pentru că a cere sprijin nu te face slab, ci om.

Medicina veterinară rămâne o alegere a inimii. A fost si rămâne crezul meu!

Ca sa inchei însă , in ton optimist vă pot spune: În cinstea tuturor celor care continuă — care își plătesc facturile, își aliniază echipa, își înfruntă oboseala și încă găsesc energie să mângâie un animal speriat, dincolo de cifre, de presiuni și de sisteme, rămâne adevărul simplu că fiecare gest contează.

Medicina veterinară, chiar și atunci când doare, rămâne una dintre cele mai frumoase forme de iubire aplicată — o dovadă că pasiunea poate fi o profesie, iar profesia, o formă de curaj.

Așadar, în cinstea celor care înțeleg — proprietarii de cabinete, medicii care stau prea târziu, care se gândesc la pacienți și în drum spre casă, care continuă să lupte pentru ceva ce contează — un gând simplu: Nu sunteți singuri.

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.

Primește ultimele noutăți veterinare

Abonează-te la newsletterul săptămânal Veterinarul.ro

În fiecare luni îți trimitem pe e-mail cele mai importante știri și articole din domeniul veterinar.

Mă Abonez