Mădălina, cum ai descoperit această nișă a comportamentului felin și ce te-a determinat să te specializezi în această direcție? – Povestește-ne puțin despre momentul în care ai simțit că etologia poate deveni mai mult decât o disciplină din facultate.

Etologia mi-a plăcut mult în facultate. Îmi amintesc cu plăcere inclusiv proiectele realizate. Aveam de pregătit un proiect despre un animal ales, în care să analizăm și să studiem toate tipurile de comportamente – maternal, sexual etc. Țin minte că atunci am ales porcușorul de Guineea, pentru că tocmai salvasem unul și îl țineam în cămin. Etologia era o adevărată gură de aer între celelalte materii foarte grele din facultate.

În plus, am avut mereu convingerea că trebuie să cunoaștem animalele pe care le tratăm în întregul lor și că, dacă ținem cont de caracteristicile și nevoile lor de specie, șansele de vindecare sunt mai mari. Medicina veterinară trebuie să includă și etologie, și bunăstare. Fără ele nu se poate. Cred că fiecare medic ar trebui să fie familiarizat cu aceste concepte, mai ales cu cele despre consultații fără stres și comportamente naturale.

Pasiunea propriu-zisă a apărut mult mai târziu, la câțiva ani după terminarea facultății, în 2019, când am adoptat-o pe Nancy, o cățelușă, într-o casă în care locuiau deja trei pisici: Yoda, Barbara și Ozzie. Nancy își proteja toate resursele – jucăriile, spațiul (deși abia venise) – și sărea să muște pisicile. Iar pisicile începuseră să se certe între ele de stres. Practic, era o situație de conflict continuu în casa noastră. Atunci am început să caut în cărți, să citesc, să înțeleg că există o lume întreagă numită comportament, bunăstare, etologie – și cel mai important :că face parte din medicina veterinară.

Am rămas în zona pisicilor pentru că, citind despre ele, mi-am dat seama că știm incredibil de puțin. Iar din cauza acestei lipse de cunoaștere, nu le putem oferi o reală stare de bine. Am simțit că pisicile au nevoie de mine.

A durat până am început să ofer consultații și să vorbesc public despre acest domeniu. Au trecut multe cărți, multe cursuri (ISFM, IAABC), înscrieri în asociații de specialitate prin care am acces la webinarii și resurse actualizate. Însă momentul în care am realizat că aceasta este misiunea mea a fost unic. Eram într-o perioadă în care mă întrebam dacă medicina veterinară este pentru mine, dacă eu sunt potrivită pentru această profesie.

Sunt o persoană foarte empatică – și știm că în această profesie empatia este importantă, dar trebuie dozată cu grijă. Am făcut facultatea din dragoste pentru animale. Ele au fost mereu alături de mine și au fost gura mea de aer. Am simțit că pot să le vindec și că le pot oferi, măcar puțin, din ceea ce mi-au oferit ele mie de-a lungul vieții.

După ce am terminat facultatea și am început să profesez, mi-a fost foarte greu să ofer consultații și să fiu medic de cabinet. Plângeam la fiecare caz, comunicam greu cu stăpânii, pentru că empatizam enorm cu ei. Nu dormeam. Îmi era milă și să pun o branulă. Mă simțeam foarte vinovată. Cu studenții și medicii veterinari începători este extrem de important să existe un senior blând, cu răbdare, care să te susțină și să te lase să greșești. Probabil că asta mi-ar fi fost de mare ajutor atunci. Mi-a fost greu să mă adaptez la viața de cabinet.

Am profesat astfel aproximativ un an, apoi am început să caut alternative – doar ca să nu mai dau consultații. Am făcut cursuri de resurse umane, de marketing, mergeam la interviuri, voiam să fac reconversie profesională. Dar de fiecare dată când trebuia să dau un răspuns final la interviuri, refuzam. Nu puteam să plec de lângă animăluțe.

Așa că, mult timp, am lucrat la recepție, în secretariat, la achiziții, în cabinetul unde eram angajată – doar ca să pot rămâne aproape de animale și de stăpânii lor. Am amintiri foarte frumoase din acea perioadă, pentru că vorbeam cu oamenii înainte și după consultații, eram conectată cu ei și cu animăluțele lor.

Momentul în care am realizat că pot face consultații de comportament și că îmi place cu adevărat a fost unul cu adevărat special. Este foarte important să îți găsești „de ce-ul”. Și ceea ce pot sfătui colegii mai tineri sau chiar mai experimentați este să nu renunțe niciodată și să știe că niciodată nu e prea târziu. Este o profesie foarte grea – și este în regulă îți dorești să fii bine, să spui că nu mai poți. Este în regulă să te oprești dacă simți că nu e ceea ce îți dorești cu adevărat.

De unde vine numele Yoda îți explică? E doar o glumă simpatică sau există o legătură reală cu personajul legendar din Star Wars?

Yoda vine, într-adevăr, de la legendarul personaj din Star Wars, pentru că avem o poză cu pisica noastră din primele zile de la adopție în care seamănă perfect cu el. E o poză cu ea udă, în chiuvetă, pentru că îi făceam baie – la început avea dermatofitoză. Așa i-a rămas numele.

„Yoda îți explică” – așa am numit contul de Instagram, pentru că, la început, toate postările erau scrise în numele Yodei, pisica noastră cu strabism. Ea era „ownerul” contului și, la vremea aceea, nimeni nu știa că în spate se află un medic veterinar. Era doar o pisică simpatică ce dădea sfaturi pe internet. Abia mai târziu am anunțat că sunt medic veterinar.

Ideea contului mi-a venit atunci când am realizat că ceea ce citeam eu trebuie să ajungă și la alți stăpâni de pisici – și că aceste informații pot salva vieți și relații om–pisică. Mi s-a părut simpatic să las o pisică să vorbească, mai ales că Yoda e atât de expresivă, vorbăreață și… cu strabism. E atât de iubită. Acum toată familia e.

Ușor-ușor, au intrat în scenă și frații ei negri, Ozzie și Barbara, Nancy – cățelușa noastră –, apoi eu și soțul meu.

Cum decurg sesiunile de consiliere comportamentală? Ce întrebări pui, cum analizezi situația și cum se desfășoară colaborarea cu proprietarii?

Sesiunile au loc doar cu stăpânii pisicilor, deoarece este dificil să faci o etogramă sau să analizezi un comportament în cabinetul veterinar. Pisicile sunt, de cele mai multe ori, stresate, iar problema se manifestă, în general, acasă – în mediu, în rutina zilnică a stăpânilor.

Înlocuiesc vizita la domiciliu printr-un chestionar detaliat, care, în unele cazuri, ajunge chiar și la 27 de pagini. Este foarte important să aflu de la stăpân toate detaliile legate de istoric, mediu de viață, familie, rutină și eventuale afecțiuni medicale. Lucrez mult și cu filmulețe.

După ce am toate informațiile necesare și ne asigurăm că nu este vorba despre o problemă medicală, începem planul – care, de cele mai multe ori, este conceput pentru o perioadă de aproximativ o lună. Acesta poate include doar câteva modificări în rutină, reamenajarea unui spațiu sau chiar recomandări privind medicația, în funcție de caz.

De asemenea, este foarte important să ne asigurăm că animalul este sănătos înainte de a concluziona că este vorba despre o problemă de comportament. Dacă bănuim că ar putea fi o cauză medicală, le recomand stăpânilor să facă mai întâi analizele și investigațiile necesare. Reluăm discuția după ce excludem partea medicală.

Consultațiile nu se încheie după prima ședință – rămân alături de stăpâni pe tot parcursul implementării planului stabilit împreună. Este esențial efortul lor în aplicarea recomandărilor, pentru că, de multe ori, acest proces presupune un plus de organizare și formarea unor noi rutine.

Le ofer stăpânilor multe resurse de citit – articole, cărți, explicații. Îi inițiez, pas cu pas, în înțelegerea comportamentului felin. Le dau context, nu doar reguli. Vreau să înțeleagă de ce, nu doar ce să facă.

Cu ce tipuri de probleme te confrunți cel mai des? Există „mituri frecvente” despre comportamentul pisicilor pe care le tot întâlnești?

Cele mai frecvente motive pentru care oamenii îmi cer ajutorul sunt conflictele între pisicile din aceeași casă și urinatul în afara litierei. Acestea sunt, în aparență, probleme de comportament, dar în realitate sunt manifestări firești ale pisicilor în anumite contexte.

De cele mai multe ori, stăpânii ajung la mine atunci când aceste comportamente încep să le afecteze direct viața: nu mai pot dormi, trebuie să curețe constant, simt că nu mai au control asupra situației.

Cel mai frecvent mit cu care mă confrunt este cel al „răzbunării”:

„A făcut pipi ca să se răzbune pe mine, că am fost plecat.”

„S-a răzbunat pentru că am adus o altă pisică și nu mai primește toată atenția.”

Mi-am făcut o misiune personală din a fi avocatul pisicilor — să le dau o voce în fața oamenilor. Să îi ajut să înțeleagă că pisica nu e un om mic, nici un câine mai ciudat, ci un animal — uneori cu comportamente profund instinctuale, chiar sălbatice, dar mereu cu sens.

Zilele trecute am avut o consultație care s-a transformat, de fapt, într-o oglindă pentru stăpână. A realizat că pisica nu avea nicio problemă; totul pornea din propria ei percepție, din faptul că o umaniza prea mult.

Când oamenii încep să înțeleagă... totul se schimbă.

Ai vorbit în mai multe postări despre importanța empatiei, dar și despre epuizare. Cum ai învățat să-ți gestionezi emoțiile și să rămâi echilibrată în această profesie?

Vorbesc des despre empatie pentru că sunt un om profund empatic. Mult timp, însă, am văzut asta ca pe un defect. Am urât empatia din mine pentru că, din cauza ei — și din teama de eșec — n-am putut, la început, să „profesez” în sensul clasic. Însă exact această sensibilitate m-a dus pe drumul în care sunt acum și m-a ajutat să-mi găsesc misiunea.

Am avut și multe experiențe negative cu medici umani lipsiți de empatie, iar asta m-a marcat. Cred că, în timp, am învățat ce înseamnă să fii acolo cu adevărat pentru cineva.

În relația cu pisicile, empatia e vitală din punctul meu de vedere. Dacă nu empatizezi cu o pisică, ca medic veterinar de exemplu, o să interpretezi greșit un hâsâit de pe masa de consultație. Vei spune că pisica e agresivă și în loc să îi dai spațiu și răbdare, o vei înghesui cu o mănușă, vei fi mușcat și vei naște o experiență negativă, dureroasă, pentru amândoi.

Cred că medicii veterinari au nevoie, pe lângă cunoștințe, de o doză sănătoasă de empatie ca să poată „vindeca” cu adevărat. Nu putem privi totul matematic. Uneori trebuie să pui și suflet.

Eu una nu am învățat pe deplin să-mi gestionez emoțiile. Încerc să le simt, să le observ și încerc să le transform în ceva bun, în ceva care să ajute. Nu-mi iese mereu, dar continui să învăț.

La începutul anului, de exemplu, am avut un caz care m-a făcut să sufăr mult. O proaspătă mămică mă contactase pentru că motanul familiei devenise agresiv de fiecare dată când bebelușul plângea. Am lucrat împreună, am creat un plan, am încercat asocieri pozitive, dar contextul o depășea. A ales să dea motanul spre adopție unei cunoștințe. Am suferit mult. Am simțit că am eșuat. Am luat-o personal.

Abia după o vreme am reușit să înțeleg. Motanul este bine acum. Mămica este bine. Ținem legătura și primesc poze cu viața lui de rege. Încă învăț să nu-mi iau lucrurile personal. Încă învăț că nu pot salva fiecare caz. Dar încerc mereu să fiu acolo — cu empatie, cu prezență, cu dorința de a face bine.

Cum ți-a venit ideea mini-ghidurilor și materialelor explicative pe rețelele sociale? Ai observat o nevoie reală în rândul proprietarilor de animale?

Mi-am dorit să le ofer clienților mei materiale în limba română, cu informații clare, utile și adaptate realităților din casele noastre, pentru că ce le trimiteam erau doar în engleză, cu chestiuni generale. Toate ebookurile, inclusiv cel gratuit, pe care îl primești la înscrierea pe site, sunt un rezultat direct al întrebărilor pe care le-am primit de-a lungul timpului și al resurselor pe care le-am citit și studiat.

Ghidul Pisicii Fericite este, cred eu, tot ce ai nevoie dacă ai o pisică sau te gândești să adopți una.

Cât timp îți ia să concepi, filmezi și programezi un conținut? Lucrezi singură la tot acest proces sau colaborezi cu cineva (editor, fotograf, social media manager)?

Pfff, uneori simt că treaba asta cu online-ul e un job full-time. Algoritmul îți cere să fii constant, relevant, să fii mereu prezent — altfel nu mai apari în feed-ul oamenilor care chiar te urmăresc pentru conținutul tău. Și, în același timp, trebuie să ajungi la oameni noi, care încă nu știu că au nevoie de informațiile tale.

Dar, și când reușești să ajungi la ei, vine provocarea cea mai grea: să le captezi atenția din primele secunde. Dacă nu o faci, trec mai departe. Și atunci informația rămâne acolo, în video, în text, în caption — dar nu mai ajunge la cei care au nevoie de ea. E foarte obositor câteodată.  Iar eu chiar îmi doresc să ajungă. Încerc ca informațiile pe care le împărtășesc să nu fie doar „conținut”. Sunt și  lucruri care pot face diferența pentru o pisică, pentru un stăpân epuizat.

De asemenea, e important să fii mereu prezent — să răspunzi la mesaje, la comentarii, să fii acolo pentru oamenii care îți scriu, pentru comunitatea care se strânge în jurul tău.

Procesul din spate nu se vede, dar e constant. În timpul săptămânii îmi notez idei, îmi fac planuri, scriu texte. Mă gândesc la ce ar ajuta cel mai mult. În weekend — de obicei sâmbăta — filmez și editez.

Am acasă un mini studio, cu lumini, prompter, costumele medicale. Am un colț de birou transformat într-un mic spațiu de lucru și filmare. Uneori editez eu, alteori trimit materialele unui prieten care e mai talentat decât mine. Dar în mare parte, fac totul singură.

La filmări mă ajută soțul meu, care se ocupă de lumini și de set. Dacă citește asta: îți mulțumesc pentru răbdare. Și pentru că mă ierți când mă enervez și sunt prea fixistă.

Ai reușit să construiești un brand personal foarte coerent, empatic și prietenos. Cum a luat naștere această identitate? A fost un proces intuitiv sau gândit strategic?

Mulțumesc mult! Tot ce fac acum a luat naștere dintr-un impuls. Nu am avut un plan de la început, doar dorința de a da mai departe ce știu. Cu timpul, mi-am dat seama că nu e suficient să ai pasiune și competență pe online.

Ca să fii auzit în online, contează mult și cum spui lucrurile. Cum le așezi, cum le povestești, cum le prezinți — altfel rămân pierdute într-un algoritm sau într-un scroll.

Așa că am început să învăț. Am făcut cursuri de social media, urmăresc constant tot ce se întâmplă nou, citesc, testez, analizez.

E doar o chestiune de traducere. De adaptare la limbajul fiecărei platforme. În rest, mesajul meu rămâne același. Autenticitatea e acolo, la fel și misiunea.

Care a fost cea mai mare provocare în dezvoltarea proiectului Yoda îți explică și ce ai învățat din ea?

Cea mai mare provocare rămâne reticența colegilor medici veterinari și felul în care este privită telemedicina și prezența în social media în România. Am asistat la multe discuții – nu doar legate de mine – în care se spune că „nu e real”, că „nu sunt medic veterinar adevărat”, „influencer, vrea chestii gratis".

O altă provocare clară este faptul că medicina comportamentală, etologia și studiul relației om-animal sunt domenii încă foarte noi, care sunt adesea refuzate, atât de stăpâni, cât și de colegi.

Am avut consultații în spital la care stăpânii au venit contrariați pentru că au venit fără pisică și, la final, m-au întrebat dacă trebuie să plătească. Pentru mulți, medicina comportamentală încă nu este considerată „medicină adevărată”.

Dar timpul va face diferența. Eu sunt aici și am răbdare.

Ce feedback primești cel mai des de la publicul tău? Există o comunitate în jurul proiectului tău?

Comunitatea mea e formată din pisicari cu care pot vorbi despre orice. Suntem mulți și ador să primesc poze cu pisicile lor, să stăm de vorbă despre subiectul meu preferat: pisicile. Cel mai frumos lucru este când mă mai plâng de câte ceva în stories și primesc mesaje frumoase, pline de aprecieri. Mă încarcă enorm.

Expunerea în online m-a vindecat mult. Sunt o persoană foarte introvertită (chiar dacă nu pare) și mă adaptez greu în colectivitate, însă cu fiecare video m-am aruncat efectiv în apă. Când am început să primesc feedback pozitiv, m-am simțit validată și motivată să continui.

Cele mai frecvente feedback-uri pe care le primesc sunt legate de empatie și autenticitate — și de înțelegerea pe care o am față de stăpâni în timpul consultațiilor. În consultațiile mele nimeni nu este judecat sau certat. Facem ce putem cu resursele pe care le avem, pentru că toți greșim uneori.

Soluțiile mele iau întotdeauna în considerare situația familiei și disponibilitatea lor, iar astfel stăpânii sunt dispuși să facă eforturi suplimentare pentru binele pisicilor și al relației cu ele.

Ce sfat i-ai da unui medic veterinar tânăr care se simte copleșit emoțional în primii ani de practică?

Să caute mentori care să aibă încredere în ei chiar și atunci când ei înșiși nu au. Este esențial să înveți această profesie de la cineva blând și răbdător, care să te susțină pe parcursul drumului. Și să nu uite niciodată motivul pentru care au ales această meserie: dragostea nemărginită pentru animale.

Și, în final: dacă Yoda ar fi veterinar, ce crezi că i-ar spune unei pisici anxioase într-o consultație de comportament?

Ce întrebare simpatică!!

Yoda i-ar spune: „Ai ajuns în locul potrivit! Nu e nicio problemă că ești anxioasă, important este să ai oameni în jurul tău care să-ți respecte limitele și să-ți ofere spații sigure.”

Și apoi, probabil, ar adăuga: „Ok, gata! Îmi e foame, ce mâncăm azi?”

Primește ultimele noutăți veterinare

Abonează-te la newsletterul săptămânal Veterinarul.ro

În fiecare luni îți trimitem pe e-mail cele mai importante știri și articole din domeniul veterinar.

Mă Abonez