Ce v-a determinat să alegeți medicina veterinară și cum au fost anii de studenție la Facultatea de Medicină Veterinară București?

Dr. Moscu: Liceul Ion Ionescu de la Brad, Horia, Roman era un complex școlar frumos, cu fermă zootehnică didactică, cu sere, livadă, culturi de câmp, totul bine administrat și întreținut, un liceu de tradiție a cărui istorie începe odată cu intrarea în vigoare a Legii Învățământului Agricol din 1883. Începutul deceniului 8 impusese liceul în atenția publică prin numărul mare de absolvenți ai profilului veterinar care erau admiși la facultățile de medicină veterinară. Am reușit că să fiu admis acolo la profilul veterinar unde am avut profesori de specialitate dăruiți cu har didactic, de neuitat fiindu-mi profesoara de anatomie Floarea Bejan și profesorul de patologie Valeriu Roșca. Formându-mă aici, într-un spațiu profesional și cu mentori deosebiți, alegerea continuării studiilor de profil în mediu universitar a părut naturală.

1991-1997 a fost intervalul de ani fantastici petrecuți impetuos ca student al Facultății de Medicină Veterinară București.  Aici s-a împletit entuziasmul vârstei cu responsabilitatea studiului, aerul libertății și al credinței că poți reuși tot ce îți propui cu munca asiduă pentru acumularea de cunoștințe, e drept, mai ales teoretice.

Am resimțit anul l ca fiind unul greu, cu multă materie. Matematic, anul ll a fost și mai greu cu și mai multă materie, apoi mi-am dat seama că volumul de informație crește constant, dar e din ce în ce mai ușor. Cred că învățasem să deprind materia care se așternea deja pe cunoștințele de bază și trecând la disciplinele clinice, totul s-a limpezit, a devenit fluent, natural.

Fiecare cadru didactic a asamblat o parte din medicul veterinar care sunt acum și pentru care le mulțumesc. Și nu pot vorbi de facultate fără a aduce în discuție colegii de grupă și de an deoarece anii de facultate au cimentat spiritul de colegialitate și de prietenie cu legături trainice pe viață. 

Care au fost primele provocări după absolvire și cum v-au format acestea ca medic practician?

Dr. Moscu: Nenumărate provocări m-au întâmpinat după obținerea parafei și atestatului de medic veterinar. Pentru unele aveam manualele și idee unde să caut, pentru altele, nu. 

Un prim pas important a fost acela de a modifica pentru uzul propriu legea conform căreia “anamneza se ia, nu se dă”, cu “ia anamneza dar ascultă fără preconcepții”. Proprietarul își cunoaște animalul mai bine decât o să o poți face tu vreodată și sesizează modificări fine care se pot dovedi foarte importante în desfășurarea cazului și pe care ți le relatează așa că ascultă, interpretează în context, nu ignora automat.

Parafrazând scrierile sfinte, la început a fost termometrul. Dotarea era precară, cu strictul necesar, termometrul, seringa și bisturiul fiind Sfânta Treime a cabinetului veterinar și privind în urmă îmi dau seama că multe diagnostice de care eram absolut sigur și mândru că le-am pus erau eronate. Când știi puțin, experiența e limitată iar siguranța atât de mare…Cu timpul, într-un mod ciudat, avansarea tehnicii de laborator și a numărului de analize disponibile a complicat situația, în unele cazuri crescând incertitudinea unui diagnostic iar răspunsul corect necesita studiu și interpretare corectă a rezultatelor, deci nevoia de informații științifice. În timpul facultății cumpărasem cărțile corifeilor noștri, aveam Vlăduțiu, Adameșteanu și mulți alții, informația de bază fiind bună la vremea ei dar timpul meu era altul, speciile de interes erau altele, așa că atunci când descopeream cărți de specialitate în limba engleza despre patologia animalelor mici în cabinetele colegilor, le împrumutăm spre copiere. Mai târziu,  librăriile dedicate, sponsorizările cu carte ale reprezentanțelor de medicamente veterinare și nu în cele din urmă internetul au remediat mult din problemă. La acestea s-au adăugat cursuri, conferințe,  congrese, ateliere. Oricum ar fi, căutarea continuă a informației corecte e singura constantă a meseriei noastre. Tehnicile de diagnostic și de tratament evoluează, chiar și patologiile se modifică, apar noi entități morbide în arealul nostru și suntem presați să evoluăm științific, să ne adaptăm cunoștințele pentru a răspunde în cel mai bun mod posibil provocărilor clinice.

Ați ales să vă specializați în clinică și farmacie. Ce v-a atras către aceste domenii și cum v-au influențat parcursul profesional?

Dr. Moscu: După absolvire, în 1997, am aplicat la Școala Postuniversitară din cadrul USAMV București, specializarea Clinică și Farmacie, considerând că acolo voi aprofunda cunoștințele din domeniul medicinei animalelor de companie. Cred că mai erau două specializări, una în domeniul animalelor de fermă iar cealaltă în control alimentar, specializări care nu mă atrăseseră. Mai târziu, între anii 2011-2013 am urmat cursurile de master în Biologie Medicală al Facultății de Biologie din cadrul Universității București. Aici studiul și practica erau dedicate în special activității de diagnostic de laborator, cu tehnici și metode bine puse la punct. Aceste specializări m-au ajutat în activitatea clinică, atât în raționamentul diagnostic cât și în cel terapeutic.

Ați menționat interesul pentru bolile parazitare, infecțioase și medicina internă. Care sunt cele mai des întâlnite cazuri de acest tip în cabinetul dumneavoastră?

Dr. Moscu: O sumă a alegerilor ne definește viața și profesia, în strânsă corelație cu experiențele și nu în  cele din urmă, oportunitățile. Peste toate se poate suprapune vocația sau măcar sentimentul de potrivire. 

Cred că m-am potrivit mai mult cu bolile infecto-parazitare întrucât prima carte veterinară cumpărată încă pe când eram licean a fost “Virusuri și viroze animale” a prof. Emil G Oneț iar în timpul facultății, cea mai consultată carte a fost “Parazitologie veterinară” a prof. Neculai Dulceanu și Cristina Terinte. Cât despre medicina internă pot spune că  accesarea ei a fost naturală și acompaniată de sentimentul că e obligatoriu de însușit ca medic.

Dacă îmi analizez activitatea după tipul pacienților, identific două segmente, cumva diferite ca patologie, unul adresat animalelor fără stăpân sau asumate parțial, la care predomina patologia infecto-parazitară iar celălalt segment este oferit de animalele cu stăpân, a căror patologie ține mai ales de medicina internă. 

Rasa shar-pei ocupă un loc aparte în preferințele dumneavoastră. Care  sunt provocările medicale specifice acestei rase?

Dr. Moscu: Rasa de câine absolut deosebită mi-a captat interesul de-a lungul anilor, atât prin caracter cât și prin patologiile pe care le poate dezvolta, este rasa Shar-Pei. Azi mă deranjează enorm rata mare de abandon la nivelul întregii țări, o patologie a societății, o lipsă de asumare a responsabilității anumitor concetățeni. 

Principala problemă de sănătate a reprezentanților acestei rase e data de boala autoinflamatorie ereditară, cauzată de mutații genetice (în special în HAS2, implicată în metabolismul acidului hialuronic). Aceste mutații duc la producție excesivă și degradare anormală de hialuronan, cu declanșarea unor episoade recurente de inflamație sistemică. Studiile, în special pe mutatiile HAS2 arată o prevalență de 50-70% la nivelul populației europene și americane de Shar Pei. Nu toți cainii purtători ai mutatiei au manifestări clinice, jumatate dintre ei nemanifestând nimic ori prezinta semne foarte sterse si rare. Doar 20-25% dintre purtătorii mutației fac forme grave (febre recurente, artrite, risc sporit de amiloidoză, insuficiență renală precoce). Printre factorii care influențează manifestarea se enumera homozigoția, mediul (stres, boli infecțioase, alimentația), liniile de sânge, cunoscut fiind că variantele cu pliuri faciale exagerate sunt mai predispuse. Munca de selecție din canise este îndreptată către eliminarea acestei mutații din liniile reproducatoare.

Insuficiența renală cronică poate evolua perioade lungi de timp, shar-peii  demonstrând o rezistență excepțională înò ciuda parametrilor renali extrem de mari.

Exemplarele cu urechi mici prezintă frecvent canalul auricular stenotic, predispozant pentru evoluția otitelor.

De asemenea este de remarcat incidența mare a mastocitoamelor.

Toate acestea fac ca aceasta rasa sa fie frecvent un factor de disconfort pentru medicul clinician.

În practica medicală ați afirmat că „deciziile sunt în primul rând medicale, nu financiare”. Cum reușiți să păstrați acest echilibru între știință, etică și realitatea economică a unui cabinet veterinar?

Dr. Moscu: Această întrebare atinge un punct sensibil și foarte real în practica veterinară: deciziile ar trebui să fie medicale și etice în primul rând,  dar un cabinet trebuie să supraviețuiască și economic. Echilibrul nu e simplu, dar există câteva direcții clare precum interesul pacientului care cere aplicarea protocolului medical ideal, acesta fiind utilizat ca primă recomandare. În cazul în care există constrângeri de natură financiară, se oferă opțiuni alternative sau paliative. Proprietarul trebuie să înțeleagă clar de ce este necesar un anumit tratament și care sunt așteptările dacă se alege o variantă mai ieftină. Cabinetul își definește protocolul minim acceptabil, sub care nu se coboară din punct de vedere etic, se poate adapta planul dar niciodată la nivelul la care se compromite prognosticul. Medicina preventivă cu aplicarea planului de vaccinări, deparazitări, controale și analize periodice stabilește venituri stabile și reduce riscul de boli costisitoare. 

În concluzie, încercăm menținerea echilibrului prin coroborarea principiilor aplicate de știință, prin care deciziile medicale rămân baza, de etică, prin care se respectă limitele minime profesionale fără compromisuri asupra sănătății animalelor și de economie, prin prevenție, eventual planuri de plată. 

Care este cea mai emoționantă experiență trăită alături de un pacient și familia acestuia?

Dr. Moscu: Când chirurgia repetată nu a adus rezoluția unei polipoze nazale extrem de agresive, recidivante, care bloca complet cavitățile nazale iar analizele histopatologice nu au reușit să aducă informația diagnosticării precise atât de necesară, cu deținători devotați, capabili de orice efort material, soluția a venit dinspre tratamentul citostatic. Pentru mine și deținători, imaginile din rândul doi au în subsidiar disperarea, dezamăgirea, sentimentul neputinței de a ameliora măcar situația, de a vedea suferința dată de imposibilitatea cățelului de a respira nazal, de a se odihni corespunzător. Imaginile din primul rând, la două luni de tratament citostatic exprimă pentru toți cei implicați emoția debordantă a speranței în reușită, emoția speranței unei vieți trăite normal, fără suferință, cu bucurie, în familia cu oameni buni și iubitori. Tratamentul se desfășoară deja de un an, cu ajutorul și bunăvoința  colegilor din localitatea de reședință, acum fiind pe o schemă redusă, starea generală este perfectă iar analizele fără nici o abatere de la normal. Privesc imaginea și știu că și așa poate arăta emoția. De asemenea țin să le mulțumesc tuturor colegilor care s-au implicat și cu care simt nevoia să o împărtășesc. 

Spuneam mai sus că deținătorii își cunosc cel mai bine protejații și observă detalii care nouă veterinarilor ne pot scăpa. Tot ei sunt cel mai bun ajutor, fiind implicați activ, pregătind acasă terenul înainte și după ședințele de tratament. Astfel, în fiecare moment au grijă ca Leya, (că așa o cheamă), să nu fie stresată, și imediat administrării au în vedere alimentația, hidratarea și grija la efort. Astfel, alimentația corespunzătoare, hidratarea impusă combat deshidratarea și tulburările digestive iar plimbările ușoare mențin o stare echilibrată care permite trecerea lină peste zilele critice de după ședințele de chimioterapie.

Cum se reflectă dragostea pentru animale în viața personală? Povestiți-ne puțin despre cățeii și pisicile familiei Moscu 

Dr. Moscu: Suntem deținuți de o coaliție formată actualmente din patru câini, doi de rasă comună, un Ciobănesc belgian Tervueren și un Border Collie, la care participă cu drepturi egale de exploatare sau poate mai mari, cinci pisici, dintre care două europene și trei sfincși. Nouă foiletoane cu apariție zilnică despre nouă suflete cu caracter, obiceiuri, bucurii, cu tot ceea ce definește viața.  Unde e granița între dragoste și responsabilitate? Bănuiesc că este o întrepătrundere care se manifestă natural, atât în viața de familie cât și în relația cu animăluțele casei, cu care coexistăm și că această relație complexă, cu multe laturi ne ajută să învățăm despre ele, să înțelegem mai mult, să fim mai buni și mai empatici cu toți cei cu care relaționăm. 

Voi povesti despre doi nedoriți de lume, doi abandonați, două suflete frumoase. 

Sir Arthur sfinxul moldovean, numit așa pentru proveniența lui dintr-o felisă din Republica Moldova, un foarte frumos exemplar de Sphynx Canadian, cu care am fost “cadorisiți” într-o seară către sfârșitul programului. Cineva a deschis ușa, a lăsat cușca cu pisoiul și un dosar, s-a scuzat că trebuie să parcheze mașina și dus a fost. Dosarul conținea printre altele certificatul pedigree și carnetul de sănătate. Proprietarul de drept pleca din țară și s-a dispensat de el. Arthur a început alături de noi o altfel viață și este cu siguranță cel mai bun și iubitor motan din lume.

Domnul Rex, maidanezul mic burghez, pripășit în curtea TVR dar cu dese incursiuni în oraș unde a învățat să folosească trecerile de pietoni și semafoarele, a ajuns la un moment dat în cabinetul nostru pentru îngrijiri post-chelfăneală, după vreo aventură amoroasă din care a ieșit bine scărmănat. A petrecut o vreme la cabinet pentru sutura și tratarea plăgilor, a fost apoi castrat, deparazitat și vaccinat, apoi chiar adoptat dar, surpriză!  Nu după multă vreme a venit singurel la cabinet și negăsind uși deschise a așteptat cumințel în curte să fie reperat, a debordat de bucurie când i s-a deschis ușa iar după saluturile călduroase de “bine v-am găsit“ s-a înființat direct la cușca în care fusese internat și s-a făcut mic, transmițându-ne că vrea numai un locșor și nu ne deranjează. Fusese dat afară din casa de adopție la foarte scurtă vreme și în ciuda distanței mari de parcurs, ne-a căutat. Este un cățel de doamne, adică ascultător, merge în lesă după pasul persoanei care îl plimbă, e iubitor, curat, adoră traiul liniștit în pătuțul lui și își îngrijește cu pasiune  jucăria, un mic șoricel de pluș, ignorat de pisici și adoptat de el.

Cum v-au influențat animalele proprii modul de a înțelege relația medic-pacient-proprietar? 

Dr. Moscu: Îmi asum că animalele îmi aparțin,  ele neasumându-și nimic în acest sens, înțeleg că eu cred că ele îmi aparțin și îmi asum dreptul legal de proprietate asupra lor, care, la drept vorbind, le lasă rece, ba chiar mi-ar contesta vehement neobrăzarea. Deci întâi de toate cred că sunt proprietarul lor,  medic fiind mai apoi, din când în când și total asumat. Beneficiez de privilegiul acestei duble calități și asta mă apropie atât de pacient cât și de deținător. Empatia, aplecarea asupra animalului cu probleme de sănătate sau chiar în suferință, grija, însemnând măcar respect pentru viață, dar putând însemna dedicare, iubire, sunt calitățile specifice omului civilizat, modern și proprietar responsabil. Acest om așteaptă de la medicul veterinar abordarea protejatului cu căldură, empatie și profesionalism. Uneori, ca medic pus în fața unei situații medicale limită am constatat importanța pe care o dau proprietarii atitudinii medicului veterinar față de pacient și nu în ultimul rând față de sentimentele lor. Încerc pe cât posibil să lucrez cu micii pacienți care îmi sunt prezentați la consultație așa cum aș lucra cu animalele casei mele. 

Privind înapoi la experiența acumulată din 1997 și până astăzi, care sunt cele mai mari satisfacții ale carierei dumneavoastră? 

Dr. Moscu: Îmbinarea activității clinice și de laborator în urmărirea unui caz mă binedispune, mă motivează, mă implica într-o activitate clinico-detectivistică, mereu cu speranța rezolvării situației. Fiecare caz rezolvat imi ofera satisfactie asa ca mi-e greu sa spun care satisfactie e regenta, care principala si care de grad inferior.

As accentua poate asupra bolilor vectoriale transmise de căpușe si care m-au preocupat în mod deosebit, interesul fiindu-mi stimulat de potențiala lor evoluție letală sau cronică debilitantă și prezentările clinice complexe. Privesc cu satisfacție buna idee și inițiativă pe care am avut-o, a tratării babesiozei canine cu clindamicină în cazuri selectate de animale gestante, vârstnice, pui sau cu fond de insuficiență renală și care și-a dovedit în multe cazuri eficiența.

De asemenea, din dorința completării capacității de diagnostic în laboratorul propriu,  tehnicii microscopice optice clasice cu care se examinează preparate fixate și colorate panoptic i-am adaugat un microscop de câmp întunecat cu ajutorul căruia pot observa în viu bacterii și paraziți din varii fluide și materii, fiind de mare ajutor în decelarea spirochetelor, piroplasmelor, trofozoiților de giardia și a altor agenți patogeni. 

Ce sfaturi ați da unui proaspăt absolvent care pășește pentru prima dată în cabinetul veterinar?

Dr. Moscu: Poate suna ca un imn. Să fie curios, să întrebe, să se documenteze și să învețe constant.

De asemenea, comunicarea cu proprietarii se învață și trebuie să fie clară, concisă, empatică. Pacientul trebuie respectat și tratat ca și cum ar fi animalul personal chiar dacă uneori e dificil. Și cel mai important, să nu piardă motivația care l-a adus în poziția de medic veterinar, să pună pasiune, să nu abandoneze nobila misiune pentru care s-a pregătit atâta timp. Să fie conștient că nu se va plictisi niciodată, că provocările clinice nu vor înceta vreodată iar cercetarea, documentarea, achiziția de tehnici și abilități îl vor însoți pe tot parcursul profesional.

Care credeți că sunt calitățile esențiale pentru a reuși în această profesie? 

Dr. Moscu: Pasiune și putere de muncă, rezistență la stres, stăpânire de sine în situații tensionate, flexibilitate decizională și capacitatea de a învăța din greșeli, respect față de colegi și de client, empatie față de pacient, recunoașterea limitelor profesionale și solicitarea de ajutor de la cei în măsură să îl ofere.

De asemenea, capacitatea de acumulare a informației și de aplicare a ei, noutățile medicale apărând neîncetat, ceea ce impune învățarea în ritm continuu pentru aducerea la zi a informațiilor. 

Gândirea logică și integrativă este o altă calitate esențială a medicului și trebuie sa se reflecte în aplicarea științei medicale cu rigoare, ținând cont de toate aspectele clinice și paraclinice. 

Urmărește-ne pe rețelele sociale: