In ultimele doua decenii, protozoarul Tritrichomonas foetus a devenit cunoscut ca fiind o cauza a colitei cronice la pisici din intreaga lume. Astazi, tricomonoza este vazuta ca una dintre cele mai frecvente cauze infectioase ale diareei de intestin gros. Pisicile afectate sunt in general tinere (varsta medie de un an) si isi pastreaza starea de sanatate si scorul corporal, insa manifesta diaree tranzitorie. In mod caracteristic, fecalele au consistenta unei „baligi de vaca” si contin adesea mucus si/sau sange. La multe pisici, diareea se va remite spontan, fara tratament, dupa cateva luni, insa in unele cazuri aceasta continua sa se manifeste periodic pe parcursul mai multor ani.

Agentul patologic in cauza, T. foetus, un microorganism in forma de lacrima, flagelat si foarte mobil, se presupune ca este transmis de la pisica la pisica pe cale oro-fecala; pisicile achizitionate din felise si adaposturi pentru animale sunt supuse unui risc mai mare de infectie, deoarece conditiile de suprapopulare favorizeaza aceasta ruta de transmitere a bolii. T. foetus mai infecteaza si bovinele, la care se transmite pe cale sexuala, reprezentand o potentiala cauza a avortului si infertilitatii. Impactul economic al bolii in industria cresterii vacilor din intreaga lume a dus la constituirea unui subiect de cercetare aflat in extindere rapida, ce vizeaza tricomonoza. Ce este frustrant pentru veterinari, totusi, este faptul ca cu cat se afla mai multe lucruri despre tricomonoza la pisici, cu atat mai complicata devine boala. 

Complicatiile si controversele ce planeaza in jurul tricomonozei feline sunt explorate intr-un articol stiintific de ultima ora publicat in aceasta luna in Jurnalul de Medicina si Chirurgie Felina. Autorii, dr.Jody Gookin si colegii sai de la Facultatea de Medicina Veterinara din cadrul Universitatii de Stat din Carolina de Nord, explica ca una dintre cele mai mari provocari o reprezinta faptul ca tricomonoza felina este rezistenta la antiprotozoaricele folosite in mod uzual. In prezent, singurul medicament a carui eficienta la pisici a fost demonstrata este ronidazolul, insa aceasta substanta prezinta o marja ingusta de siguranta clinica, iar rezistenta sa clinica este din ce in ce mai recunoscuta. O pisica tratata cu acest medicament este posibil sa manifeste, intr-adevar, remisia completa sau aproape completa a diareei, insa poate fi foarte dificil de stabilit daca tratamenul a eradicat infectia sau daca doar a ascuns semnele clinice. Acest aspect, in schimb, ridica si problema riscului pe care pisica afectata il poate reprezenta pentru alte pisici daca, sa spunem, aceasta este reintrodusa intr-o felisa. Mai pe larg, avand in vedere aceste situatii dificile si remisia spontana a diareei observate la multe pisici, apare o intrebarea controversata: se mai justifica tratarea acestor pisici?

Autorii au concluzionat prin faptul ca, in timp ce cercetatorii au facut multe progrese in ceea ce priveste intelegerea acestei infectii, inca mai raman numeroase aspecte a nelamurite, a caror descifrare este esentiala pentru un ulterior progres. Sunt intr-adevar distincte din punct de vedere biologic cele doua genotipuri de T. foetus, adica cel felin si cel bovin, implicand gazde separate, sau exista potentialul unei contaminari incrucisate intre bovine si pisici? Ar trebui tratate si toate pisicile care intra in contact cu o alta specie infectata cu Tritrichomonas? Care este efectul pe termen lung al infectiei cu Tritrichomonas spp. asupra tubului gastrointestinal? Pot fi identificate medicamente mai sigure si mai eficiente care sa fie folosite pentru tratamentul acestei infectii?