Nu puteam să realizăm această serie de interviuri cu medici veterinari care activează în zona de medicină veterinară socială fără să stăm de vorbă și cu cei de la TAC.social. Ne-a răspuns, în numele întregii echipe de inimoși de la Tac.social, Anca Georgescu director de strategie și comunicare, cofondator TAC. social.
Anca ne-a povestit despre cum a branduit, la Cluj, medicina veterinară socială, alta decât medicina veterinară obișnuită, despre cum decurg campaniile de sterilizare în țară și cum ar trebui să înceapă o carieră adevărată a unui proaspăt absolvent de medicină veterinară.

Când a început povestea TAC.social și care au fost primele provocări ale unui cabinet veterinar altfel?

Povestea noastră a început în 2015, atunci când s-a sfârșit altă poveste, aproape neștiută și oarecum neverosimilă. Nucleul echipei de azi – Anna, Ioana, Raluca și cu mine – eram proaspeți angajați ai unei fundații private elvețiene, se chema Emfodo – Empathy for dogs. Fundația asta avea un mod de lucru oarecum naiv, se steriliza de dimineață până seara, de luni până vineri, în diferite localități rurale din jurul Clujului, cu obiectivul de a rezolva problema înmulțirii necontrolate a câinilor în câțiva ani, cel puțin în județul Cluj. Zic «fundație
privată» fiindcă aparținea unui cuplu foarte bogat, niște oameni pe care nici nu i-am cunoscut, comunicau cu noi printr-un reprezentant, un om de afaceri care nu avea nici o treabă cu domeniul animalelor. Fundația s-a topit la fel de rapid și tumultuos cum și începuse: într-o zi, am fost anunțați că încetăm orice activitate, fundația se desființează, primim salarii compensatorii și adio. La început, n-am crezut că-i adevărat, păstrez și acum scrisorile pe care fiecare din noi le-a scris cuplului elvețian, cu rugămintea de a ne lăsa
să continuăm. Bref, când ne-am dat seama că nu avem cu cine discuta, i-am rugat, prin același reprezentant, să ne doneze nouă instrumentarul și dotările medicale: mesele de operație, mașina, cuștile de transport, stocul de medicamente. Erau lucruri pe care nici una din noi nu ar fi avut cum să le cumpere vreodată. Lor le-a convenit de minune, fiindcă fundația nu putea fi desființată decât donându-și patrimoniul unui alt ONG. Așa am înființat asociația Transylvania Animal Care, pe care, de doi ani, o numim oficial TAC.social. Împreună cu noi, a rămas o mică parte din restul echipei de 19 angajați și ne-am apucat aproape imediat de campanii, cu gândul de a deschide, poate, un cabinet veterinar, peste câțiva ani, pentru aceleași animale pe care le operam în campanii: multe și sărăcuțe. Dar am deschis cabinetul în anul următor, 2016, fiindcă Raluca, Anna, un coleg de atunci și cu mine ne-am permis să nu cheltuim banii din campanii, ci să-i strângem. „Ne- am permis” înseamnă, foarte concret, că fiecare din cei patru rămași a avut acasă pe cineva dispus să îl întrețină cu totul: părinți, soți, frați. Restul echipei s-a risipit, era firesc. De exemplu, al doilea chirurg al echipei de atunci e azi un chirurg veterinar de succes în Anglia.

Prima și cred că singura greutate adevărată: contabilitatea. Ne-am propus din capul locului ca actele, contabilitatea, tot ce ține de obligațiile fiscal și actele contabile să fie bine făcut, la timp, impecabil. Am și avut norocul de a avea alături un contabil foarte riguros. Dar, la început, a fost greu, nu înțelegeam nimic, ne uitam în acte ca curca-n lemne, ne lua zile întregi să facem contabilitatea primară, adică dosarul contabil al fiecărei luni. Nu era bine niciodată și primeam liste lungi cu ce am greșit. Acum, lista e foarte scurtă sau lipsește de tot.

Ce înseamnă să practici o medicină veterinară socială?

Poate însemna orice. Noi am inventat expresia asta, în 2015, pentru că toată echipa știa clar ce vrem să facem, era altceva decât medicină veterinară cunoscută până atunci, iar eu sunt un practician al comunicării, deci brandingul a fost prima mea preocupare, era necesar. Sunt uimită, dar și bucuroasă că azi, la doar șase ani de când am lansat expresia asta (și nu în București), ea e cunoscută în toată țara și există câțiva oameni care au preluat-o pentru munca lor. Unii, crezând că e ceva ce există dintotdeauna. Munca unor medici veterinari de a ajuta animalele străzii și pe oamenii săraci a existat întotdeauna, însă puțin știută, neorganizată, considerată o toană, poate o nebunie, uneori cu umilirea omului și luarea lui în derâdere de către veterinar, alteori ca un soi de favor făcut asociațiilor pentru animale. Noi am vrut să facem muncă socială, comunitară, asumată și vizibilă. Raluca, unul din medicii
fondatori, lucrase deja în cabinete veterinare și în adăpost, nici nu și-a pus problema să facă medicină veterinară obișnuită, spunea că nu schimbă cu nimic lumea și avea dreptate. Ca toți oamenii tineri, vrem să schimbăm lumea, chiar și numai cu un pic. Anna, al doilea medic fondator, e un om care plânge și azi de mila și de dragul pacienților și cunoștea realitatea animalelor în România. Are un caracter care nu i-a permis să se facă că nu vede.

Ioana, al treilea medic, la vremea fondării TAC.social, imediat după dispariția Emfodo, era deja plecată în Thailanda, ca veterinar voluntar, într-o mizerie și-un dezastru mai rele ca ale noastre, deci și vocația ei era clară. Iar eu, fondasem, la Cluj, cu ani în urmă, asociația Nuca, care există și azi. Cunoșteam prea bine situația câinilor în România, ca și medicina veterinară. Am început munca asta pe vremea când un câine comunitar cu purici sau cu răni nu era primit la facultatea de medicină veterinară de la Cluj, iar ca să-l duci la un medic privat trebuia să fii amic cu doctorul, să te guduri, să faci tot felul de scamatorii, să rămâi dator cu anii.

Nu că acum ai fi primit cu brațele deschise. Oare era și e mult diferit la facultățile și cabinetele din alte orașe? Nu cred. În ce mă privește, asta am vrut să schimb cu TAC.social: să șterg dintre animale diferența „de buget” și am vrut ca oamenii care ajută animalele singure să nu mai fie umiliți, fiindcă am fost unul dintre ei.

V-ați implicat în campanii de sterilizări în mai multe localități din țară. Care sunt provocările pe care astfel de campanii le au?

Phuuu, grea întrebare! O grămadă. Pentru mine, cel mai trist în campanii e faptul că ele sunt aproape necunoscute administrațiilor locale, care ar trebui să fie primii organizatori și primii oameni implicați. Cu bani și cu informarea oamenilor, prin instrumentele care le sunt proprii... la propriu: bugetul local și polițiile locale, care trebuie să fie în primul  rând comunicatori, nu sancționatori.

Sau, măcar, să fie primii care să vină să-ți mulțumească și să-ți strângă mâna. Nici vorbă. A devenit așa de comun ca aceste campanii să fie organizate de asociații! Ele ar trebui organizate de administrația locală a fiecărui loc. UAT, cum se cheamă acum. În același timp, majoritatea administrațiilor locale folosesc banii publici în contracte cu diverse SRL-uri sau ONG-uri false, care iau câinii din stradă și îi depozitează zile sau ani, dacă nu îi ucid.

Contracte cu sume de la 200 la 900 de lei pe câine. Trebuie să râcâi foarte puțin pojghița și vei da de foști sau actuali directori de DSV-uri, foști angajați ai primăriilor, medici veterinari sulfuroși, toată fauna asta e contractant al statului pentru ceea ce se cheamă „gestionarea câinilor fără stăpân”. E o metodă de furt și îmbogățire deosebit de cunoscută în lumea noastră și aproape luată ca atare. De-a lungul timpului, noi, ca și multe alte asociații pentru
animale, ne-am dat peste cap să facem realitatea asta cunoscută și sancționată, dar cu tare puțin succes. Cumva, dacă e vorba de câini, subiectul, oricare e el, nu mai prinde pe nimeni.

Cred că începuturile României contemporane, cu ororile provocate și susținute de stimabilul
Băsescu, au saturat cu totul interesul pentru acest subiect. Nu-i mai puțin adevărat că nici asociațiile, în general, nu fac o muncă de comunicare publică profesionistă, din lipsa
resurselor. E o poveste încurcată, din care numai educația ne poate salva. Educația de toate felurile, a tuturor și la orice vârstă. Nici un umăr de sprijin mai ferm din partea mass media n-ar strica.

Altă problemă în campanii e faptul că nu toți oamenii sunt dintre cei care nu și-ar permite costul operației de sterilizare. Uneori, vin în campanii niște oameni atât de bine îmbrăcați și cu mașini așa de strălucitoare, că ni se face nouă rușine că suntem transpirați, n-am avut timp să ne coasem buzunarele la halate, nu ne stă bine părul. E un alt lucru sucit din lumea noastră: omul se codește să ducă câinele la veterinarul din oraș pentru o operație și o cheltuială care se fac o singură dată-n viață.

Totuși, pentru întreținerea mașinii, cumpărături obișnuite, vacanță, cheltuim constant de sute de ori mai mult. E o chestiune de educație individuală și societară, dar și de comunicare publică a medicilor veterinari, a cabinetelor. Încă suntem la nivelul la care paginile de Facebook ale cabinetelor sunt pline, dacă există, doar cu poze drăguțe și video-uri cu papagali de pe You Tube. Păcat.

Altă provocare, costurile, bineînțeles. Există un sistem păcătos încetățenit la noi. Organizațiile internaționale mici oferă, ca finanțare, o sumă per sterilizare, de obicei mai mică decât costul real al sterilizării. Aproape nici un finanțator mic nu oferă finanțare pentru restul costurilor: transport, cazare, masă, chirurgie alta decât sterilizarea, tratamente și tot așa. Deci, toate aceste costuri trebuie acoperite cumva sau lucrezi în pierdere. Noi am lucrat așa, în pierdere, destul de mult timp, până ne-am dat seama că ne îngropăm în datorii cu mâna noastră.

Așa că, de curând, am decis să cerem oamenilor o mică donație, de 50 de lei, atunci când vin cu animalul lor să fie sterilizat într-o campanie. Și, evident, cerem mereu donații și lucrăm la felurite cereri de finanțare. Să nu uit spatele. Poate cu asta ar fi trebuit să-ncept, cu durerea de spate, cu discopatiile. Pe scurt, dacă nu ar fi voluntarii, campaniile de sterilizări ar fi imposibile. Oamenii ca noi, care operează zilnic, deci zilnic iau în brațe repetat câini de la 10 la 40 de kilograme, au o patologie cronică și  oribilă a spatelui.

Aveți în acest moment mai multe programe în derulare. Spuneți-ne despre ele și care sunt proiectele de viitor în care doriți să vă implicați.

Da, avem patru programe permanente: Arpagic, Argos, Linda Pata Rât și, încă nelansat public, dar activ, Amurg. Îmi pare bine să spun că oamenii ne-au creat programele. Primul a fost Arpagic, programul nostru de tratament și sterilizare pentru pisici comunitare. De ce spun că oamenii l-au creat: primeam
foarte multe cereri de tratament pentru pisici de pe stradă și aproape mereu trebuia să răspundem că nu avem bani. Colegele mele erau tare necăjite și mi-au spus că le e rușine
să repete de atâtea ori că nu avem bani și nu putem ajuta. De fapt, cel mai adesea, primeam pacientul, iar costurile le înregistram în contabilitatea asociației, cel mai mare datornic.

Atunci, am gândit acest sistem, care a devenit programul Arpagic: primim, operăm și tratăm lunar atâtea pisici câți bani donează comunitatea. Nu e niciodată destul, dar e mai mult decât nimic. Anul trecut, am inventat și „abonamentul Arpagic”, adică o donație lunară de 50 de euro, care e și costul estimativ al testării, al eventualului tratament și al operației de sterilizare. De când am lansat abonamentul, avem un singur „abonat”, o doamnă tare bună. Dar, din nou, un singur abonat e mai bine decât nici unul. Pisicile din Arpagic se întorc în comunitate, adică pe stradă, sterilizate, cu urechea cupată, ca semn al sterilizării, testate de bolile păcătoase ale pisicilor, deparazitate și vaccinate. Ca număr, 5-10 pisici pe lună nu e mult, dacă am avea bani, am face înzecit. Dar, pe termen lung, cifrele mici se adună, iar noi
rămânem cu mulțumirea că am făcut exact atât cât ne-a stat în putință, în loc să ridicăm din umeri.

Al doilea program pe care l-am creat e Argos. Cam ca Arpagic, doar că pentru câini, și inclusiv cei cu proprietar, dar care proprietar câștigă mai puțin de 2000 de lei pe lună. Sau
e student fără mulți bani sau e un om care are bani, dar ajută repetat și des câinii pe care-I întâlnește.Tot pornind de la oameni l-am creat.

La fel ca și în cazul pisicilor, veneau la cabinet mulți oameni pentru care prețul sterilizării la noi - 300 lei – e mare. Sau, oameni care doreau să sterilizeze cutare și cutare câine de la
țară, de la firmă, de pe câmp și nu li se părea chiar firesc să plătească. (Și au dreptate, eu nu încurajez abordarea asta, «trebuie să facă fiecare câte ceva». Cine trebuie să facă e limpede: administrațiile publice și instituțiile obligate prin profil să facă sau care își asumă făcutul, ultimele dintre ele fiind ONG-urile. Dar asta e altă poveste.) Apoi, vine la rând Linda Pata Rât. Aici, mi-ar trebui un volum ca să povestesc. Ne ocupăm, în toate felurile posibile, în primul rând medical, de câinii de la Pata Rât, celebra (sau nu?) zonă clujeană a segregării, indiferenței, mizeriei și a sutelor de câini.

În sfârșit, unul din voluntarii noștri, Alexandra, a creat programul Amurg. E un program pentru
îngrijirea paliativă a câinilor bătrâni și singuri. Dar, nu spun acum mai multe despre el, până îi dăm drumul în lume.

Cum vedeți dezvoltarea cabinetului veterinar TAC.social în viitorii ani?

În linie dreaptă și în sus. Să lămuresc ceva: cabinetul nostru e doar unul din instrumentele asociației, care e și unicul său proprietar. Așa că, atunci când ne gândim la dezvoltare, ne gândim la dezvoltarea asociației, în primul rând. De exemplu, vrem ca munca noastră de advocacy să fie mai susținută, mai bine planificată și continuă. Vrem ca membrii echipei să aibă timp de specializările și călătoriile profesionale pe care și le doresc și pe care le merită. Vrem ca programul de voluntariat pentru mediciniști – Întindem aripi – să fie manageriat profesionist și să fie mai cunoscut, fiindcă e foarte valoros; e o minifacultate și îi învață pe studenți ceea ce ar trebui să-i învețe școala.

Din păcate, acum, nimeni nu are timp suficient pentru el. Dacă e vorba de cabinet, pe el îl dorim ajuns un mic spital, cu o echipă lărgită, la fel de frumoasă ca cea de acum și în care fiecare să facă mai puțin decât face azi, adică enorm. A, și fără datorii. Uite, dacă ar fi să dau un titlu planului nostru de business, el s-ar chema „Fără datorii”. Probabil nu e cel mai profesionist și îndrăzneț plan de afaceri, dar, pentru noi, e cel mai sănătos.

Ce înseamnă advocacy în medicina veterinară socială?

Înseamnă să vorbești și să scrii pentru ca instrumentele comune în orice domeniu – legislația, autoritățile, instituțiile, comunitatea – să facă treaba care trebuie făcută. Deocamdată, la noi, aceste instrumente sunt niște perfecte forme fără fond. Nu ne lipsește nimic, dar realitatea arată ca și cum n-am avea de nici unele. Sunt tentată mereu să spun că numai în domeniul animalelor de companie e așa, asta până când discut cu oameni competenți și cinstiți din alte domenii. Atunci înțeleg că e la fel în aproape toate domeniile: copii, pensionari, pacienți, minorități de tot felul. Cu cât categoria – umană sau animală – din care faci parte e mai vulnerabilă și neputincioasă, cu atât respectarea drepturilor tale e mai găunoasă.

Ce înseamnă succesul în medicina veterinară socială din punctul vostru de vedere?

Să simți că ceea ce faci are sens în nonsensul din jur și că a doua zi vrei s-o iei de la capăt, în același loc, cu aceeași echipă, pentru aceiași pacienți.

Vă considerați o echipă care practică o medicină veterinară de succes?

Da, categoric. Evident, în sensul pe care-l dăm noi succesului: lucrăm din plin pentru animalele care au cea mai mare nevoie de meseria noastră. Lucrăm pentru oameni săraci, care, altfel, nu sunt primiți într-un cabinet veterinar obișnuit, fie pentru că n-au bani nici măcar o dată, fie pentru că ajută o grămadă de animale, deci nici dacă au ceva bani, ei nu sunt de ajuns la nesfârșit. Lucrăm pentru animale singure, pentru care sunt prea puțini medici veterinari, deși absolvenți și practicieni sunt foarte mulți. Asta înseamnă, în primul
rând, liniștea de a fi în consonanță cu realitatea din jur. N-am înțeles niciodată cum se poate să existe atâția medici veterinari, congrese, firme, corpuri profesionale și, simultan, atâtea animale care se înmulțesc aiurea pentru nimeni, atâtea animale comunitare, singure, cu bolile duse pe picioare, atâta imensă lipsă de educație a comunității, atâta abuz și furt în lumea noastră. Adevărul e că fiecare își vede de treaba lui, tare surd și orb la cazuistica și problemele breslei din care face parte. Nici nu cred că mai există, în fapt, conceptul ăsta, de breaslă. Apoi, după atâția ani de civilizare, mulți medici veterinari văd încă animalele străzii ca pe dăunători: șobolani, gândaci, insecte. Ori le ignori ori le elimini.

Ce ar face diferit dacă ar fi să o ia de la capăt echipa TAC și ce ar face la fel?

Nu prea multe am face diferit. Acum, după șase ani de muncă grea și continuă, îmi doresc doar să ne fi consumat mai puțin la fiecare pas. Să ne fi speriat mai puțin, să fi trait mai mult în prezentul fiecărei realizări și chiar al fiecărui necaz. Uite, o să păstrez la-ndemână exemplarul ăsta din revista Veterinarul, ca să pot reciti ce am spus și sper să repetăm cât
mai rar greșeala asta. Am trăit multe hopuri ca și cum ar fi fost dezastre fără ieșire. Lipsa banilor, indiferența autorităților, plecarea unui coleg sau a altuia. În timp, ne-am dat seama că, atunci când faci totul cinstit, bine intenționat și comunicând intern sau cu publicul cât mai mult și mai cuprinzător, chiar și ceea ce se întâmplă rău nu e musai rău, ci una sau alta dintr-o suită de schimbări necesare, ba chiar binevenite.

Apoi, realizările: n-am știut să găsim timp ca să sărbătorim ca lumea lucrurile pe care le-am făcut. Când salvăm un pacient de nesalvat, bucuria și micul moment de autogratulare durează puțin. Gândul fuge imediat la tot restul: alți pacienți, banii, echipa, administrarea, comenzile, chiria, campaniile, totul. Când am reușit eliminarea anunțurilor de montă de pe site-ul OLX și atâtea alte curățiri profunde în comerțul online cu câini, la fel: ne-am bucurat pe moment, apoi, țuști înapoi pe pista de alergări, la maraton. Curios e că nimeni nu ne impune ritmul ăsta foarte alert și continuu, ba chiar mereu se găsește una din noi care să zică: Da’ haideți s-o lăsăm mai moale, mai încet, că nu ne-aleargă nimeni. Și, totuși, mereu ne trezim fugind. Trebuie să învățăm să mai și ședem. Tot restul cred că l-am face la fel.

Ce l-ați sfătui pe un proaspăt absolvent de medicină veterinară? Care ar fi cele 5 lucruri pe care ar trebui să le știe înainte de a se angaja sau de a-și deschide un cabinet?

N-am eu atâta minte cât să dau cinci sfaturi, e mult. Un singur sfat și bun i-aș da: fă orice poți și pleacă în străinătate, în străinătatea civilizată și cu tradiție a respectului pentru animale și pentru medicina veterinară. Noi suntem încă în zorii meseriei, chiar dacă ne place să credem altfel, iar instituțiile academice se împăunează cu nivelul lor una mai tare ca alta. Du-te într-un cabinet ca cel pe care vrei să-l deschizi aici. Într-un an, vei învăța enorm despre management, comunicarea cu echipa ta și cu clienții, vei învăța exact ce e esențial într-un cabinet veterinar și nu te învață nimeni cu adevărat în școala românească. Ruptura dintre ce se învață la facultate și ce îți cere realitatea e imensă, uneori de speriat.

Apoi, după ce deschizi, o rugăminte: dă, colega, bon fiscal. Tot ca babetă în domeniu, îmi permit să spun că mai rar așa evazioniști ca medicii veterinari. Fiscalizarea normală a încasărilor la un cabinet e ceva de care oricine fuge, dar, pe termen mediu și lung, ar aduce multă valoare meseriei noastre și colegilor. Demnitate, impozite plătite, măsurare exactă a impactului medicinei veterinare în comunitate, fair play.

 Articole cu același subiect: