În cadrul conferinței veterinare Fetch National Harbor 2026, desfășurată în Maryland, Jessica Pritchard, VMD, MS, DACVIM (SAIM), a prezentat cercetările sale privind proprietarii de animale care refuză vaccinarea și metodele prin care echipele veterinare îi pot ajuta să ia o decizie informată.

Cercetarea a pornit de la o situație întâlnită în practica veterinară: câini care au supraviețuit leptospirozei, uneori după spitalizări și perioade lungi de recuperare, ai căror proprietari au continuat să refuze vaccinul care ar fi putut preveni boala.

În 2021, în timp ce lucra de acasă și analiza fișe medicale în perioada campaniilor de vaccinare împotriva COVID-19, Pritchard și colaboratorii săi au început să analizeze dacă există o legătură între ezitarea proprietarilor față de vaccinurile destinate oamenilor și cea față de vaccinarea animalelor.

„Observam persoane care alegeau să nu primească acest vaccin și, în același timp, desfășuram cercetări privind leptospiroza și vedeam persoane care alegeau să nu își vaccineze animalele împotriva acestei boli, deși erau foarte familiarizate cu ea. Așa că ne-am întrebat: de ce se întâmplă acest lucru?”, a explicat Jessica Pritchard.

Ea a subliniat că problema continuă să existe și că echipele veterinare au un rol important, deoarece interacționează frecvent cu proprietarii și se bucură de încrederea acestora. Modul în care medicul veterinar discută despre vaccinul împotriva leptospirozei poate influența inclusiv modul în care proprietarul privește vaccinarea copiilor sau propria vaccinare, potrivit lui Pritchard.

Ce înseamnă ezitarea față de vaccinare

Organizația Mondială a Sănătății, prin Strategic Advisory Group of Experts on Immunization (SAGE), definește ezitarea față de vaccinare drept întârzierea acceptării sau refuzul vaccinării, în ciuda disponibilității serviciilor de vaccinare.

Pritchard a explicat că ezitarea reprezintă și o stare în care persoana este nehotărâtă sau se opune vaccinării. În cazul proprietarilor de animale, aceasta poate varia de la un vaccin la altul.

Cercetătoarea consideră că atenția ar trebui concentrată în special asupra proprietarilor aflați la mijlocul acestui spectru: cei care acceptă vaccinarea, dar au încă îndoieli, sau cei care o refuză, dar nu sunt complet hotărâți.

Proprietarii care refuză toate vaccinurile, în general, nu ajung la consultațiile de rutină în cadrul cărora sunt oferite servicii de vaccinare, ceea ce face mai dificilă o discuție amplă cu aceștia.

„Cei aflați la mijloc sunt cei asupra cărora putem avea cu adevărat un impact și acolo ar trebui să ne concentrăm eforturile”, a spus Jessica Pritchard.

De ce refuză proprietarii vaccinurile

Pentru a afla motivele reale ale refuzului, echipa lui Pritchard a adaptat pentru câini scala SAGE privind ezitarea față de vaccinare. În vara anului 2022, proprietarii care veneau la consultații de rutină în Wisconsin au fost invitați să completeze un chestionar.

Studenți la medicină veterinară au administrat chestionarele în cabinetele de consultație, fiind colectate 333 de răspunsuri.

Wisconsin a fost ales în mod deliberat pentru cercetare, deoarece în acest stat există rate ridicate de boală Lyme și leptospiroză. Potrivit lui Pritchard, acest context face mai dificilă susținerea ideii că animalele nu sunt expuse riscului de infectare.

Participanții la studiu erau în principal persoane albe, cu venituri ridicate și studii universitare. Pritchard a explicat însă că aceasta era caracteristica proprietarilor care ajungeau deja la clinicile participante.

Printre principalele rezultate s-au numărat:

• cel mai frecvent motiv pentru refuzul vaccinării a fost convingerea că vaccinul nu este necesar din punct de vedere medical;
• următoarele motive au fost îngrijorarea privind reacțiile adverse și costul;
• mai mult de jumătate dintre proprietarii care au refuzat vaccinurile împotriva leptospirozei sau bolii Lyme nu considerau că animalul lor prezintă un risc de infectare;
• ezitarea față de vaccinarea oamenilor a fost asociată puternic cu ezitarea față de vaccinarea câinilor;
• proprietarii au declarat că au mai multă încredere în recomandările medicului veterinar privind vaccinarea decât în recomandările propriului furnizor de servicii medicale.

Ultimul rezultat poate reprezenta o oportunitate pentru echipele veterinare, potrivit lui Pritchard. O recomandare clară și directă poate avea o influență diferită față de simpla menționare a existenței unui vaccin.

Cum poate fi abordată ezitarea față de vaccinare

Deoarece principalul obstacol identificat în studiu a fost percepția greșită asupra riscului la care este expus animalul, Pritchard recomandă ca discuția să fie orientată către bolile care apar în zona respectivă.

O parte dintre metodele recomandate provin din ghidurile American Academy of Pediatrics privind comunicarea cu părinții.

Mesajul de tip „sandwich al adevărului” presupune prezentarea informației corecte la început, menționarea pe scurt a mitului sau informației greșite și revenirea la informația corectă la final. Această abordare pornește de la ideea că oamenii își amintesc mai ușor ceea ce aud la început și ceea ce aud în mod repetat.

Formularea presupozitivă, în locul uneia participative, presupune ca vaccinarea să fie prezentată ca parte a planului de îngrijire, nu doar ca o opțiune despre care proprietarul poate afla. De exemplu, formularea „Fluffy trebuie să primească astăzi două vaccinuri. Ce întrebări aveți?” transmite o abordare diferită de întrebarea „Doriți să discutăm despre vaccinurile pe care le-ar putea primi Fluffy?”.

Instrumentele de sprijin pentru luarea deciziei și reprezentările vizuale ale riscului pot ajuta proprietarii să înțeleagă mai ușor probabilitățile. Un studiu realizat în medicina umană a arătat că reprezentarea unui risc de unu la un milion printr-un singur punct roșu într-o imagine cu un milion de puncte a făcut ca ezitarea să nu crească atunci când participanții au aflat despre acel risc.

Pentru proprietarii care sunt ferm ezitanți, poate fi utilizat și interviul motivațional. Această abordare presupune o discuție mai lentă, bazată pe empatie și ascultare reflexivă, iar recomandările sunt oferite cu permisiunea persoanei. Scopul nu este neapărat obținerea acordului complet în timpul unei singure consultații, ci apropierea treptată a proprietarului de decizia de vaccinare.

„De fiecare dată când avem această conversație, sperăm să facem un pas mai aproape de un «da» pentru acest vaccin, iar acest lucru va fi benefic pentru animal”, a declarat Jessica Pritchard.

Vaccinarea depinde și de modul în care este comunicat riscul

Pritchard a subliniat că niciun vaccin nu este 100% eficient și că un vaccin nu poate preveni boala dacă animalul nu îl primește.

În același timp, faptul că multe dintre refuzuri pornesc de la convingerea că animalul nu este expus riscului, și nu de la o opoziție categorică față de vaccinare, poate face discuția mai ușor de abordat.

Echipele veterinare pot discuta despre bolile întâlnite în zona în care trăiește animalul, despre reacțiile adverse într-un mod realist și despre datele mai recente privind reducerea riscului de reacții. O recomandare formulată clar și cu încredere poate avea, de asemenea, un rol în decizia proprietarului.

Echipa lui Pritchard desfășoară în prezent un studiu la nivel național privind proprietarii de pisici și analizează, de asemenea, ezitarea față de vaccinare în rândul echipelor din domeniul sănătății veterinare.

Sursa: dvm360.com