O echipă de cercetători a analizat structura genetică a populațiilor de căpușa asiatică cu coarne lungi (Haemaphysalis longicornis), iar rezultatele sugerează că abilitatea unor femele de a se reproduce fără fertilizare ar putea contribui la răspândirea acestei specii în afara arealului său de origine. Studiul a fost publicat în revista PNAS Nexus.

Căpușa asiatică cu coarne lungi poate transmite mai mulți agenți patogeni importanți, inclusiv virusul care provoacă sindromul febrei severe cu trombocitopenie (SFTS), bacterii din genul Rickettsia și paraziți din genul Theileria. De asemenea, mușcătura acestei căpușe poate provoca la oameni o alergie la carne.

Specia era întâlnită inițial în Japonia, Coreea de Sud, Coreea de Nord, China și Rusia, însă ulterior s-a extins în Oceania, iar în anul 2017 a fost identificată și în Statele Unite.

Cercetătorii au analizat posibilitatea ca această extindere să fie favorizată de reproducerea prin partenogeneză, un proces prin care femela produce urmași fără a fi fertilizată de un mascul. Până în prezent, în afara arealului cunoscut al speciei au fost identificate doar căpușe partenogenetice, majoritatea fiind femele.

În cadrul studiului, Ryo Nakao și colaboratorii săi au analizat genomul mitocondrial complet și variațiile genetice de la nivelul întregului genom folosind o metodă numită MIG-seq (Multiplexed Inter-Simple Sequence Repeats Genotyping by Sequencing).

Au fost utilizate probe colectate din mai multe regiuni ale Japoniei, precum și din Fiji, Noua Caledonie și Australia. Cercetătorii au inclus în analiză și cinci tulpini crescute în laborator, dintre care două se reproduceau pe cale sexuală, iar trei prin partenogeneză.

Analiza bazată pe genomul mitocondrial a indicat inițial existența a două ramuri genetice principale, care corespundeau în mare măsură celor două strategii de reproducere. Acest rezultat sugera că o ramură formată din căpușe partenogenetice s-a răspândit în diferite regiuni ale lumii.

Totuși, cercetătorii au identificat și trei masculi în cadrul ramurii considerate predominant partenogenetice, ceea ce a complicat interpretarea rezultatelor. În plus, analiza variațiilor genetice la nivelul întregului genom a evidențiat schimburi de material genetic între cele două ramuri, sugerând că partenogeneza nu a apărut o singură dată, ci a evoluat în mod independent de mai multe ori.

Potrivit autorilor studiului, capacitatea acestei specii de a dezvolta reproducerea prin partenogeneză ar putea explica succesul răspândirii sale în afara arealului de origine și extinderea sa ca specie capabilă să transmită diferiți agenți patogeni.

Autori: Genomic signatures of native (Japanese) and introduced (Oceanian) populations of the Asian longhorned tick Haemaphysalis longicornis, PNAS Nexus (2026). doi.org/10.1093/pnasnexus/pgag232

Sursa: phys.org