Există o vârstă în viața fiecărui medic veterinar în care începe să descopere că profesia aceasta nu se rezumă la animale, la diagnostice, la proprietari panicați, la urgențe la două noaptea și la satisfacția aceea greu de explicat pe care o ai atunci când un pacient care părea pierdut pleacă pe picioarele lui. Există un moment în care înțelegi că, undeva, în jurul profesiei propriu-zise, s-a dezvoltat un ecosistem aparte, populat de organisme interesante, perfect adaptate mediului lor și, în unele cazuri, atât de bine aclimatizate încât au început să confunde habitatul cu întreaga planetă. Este un fenomen fascinant, care merită studiat cu răbdare și, pe cât posibil, cu simțul umorului, pentru că altfel riști să-l iei în serios, iar asta nu face bine nici minții, nici ficatului, nici tensiunii arteriale.

După suficient de multe congrese, suficient de multe ședințe și un număr imposibil de calculat de ore petrecute ascultând discursuri despre unitate, responsabilitate și viitorul luminos al profesiei, începi să observi că există o categorie aparte de oameni care dezvoltă, în timp, o afecțiune discretă, dar persistentă. Nimeni nu i-a găsit încă denumirea latină, deși bănuiesc că ar suna foarte frumos într-un tratat, însă manifestările clinice sunt atât de constante, încât aproape că ai impresia că ai de-a face cu o boală profesională.

Primul simptom este ușor de recunoscut și apare imediat ce cineva face greșeala de a pune o întrebare. Nu una incendiară, nu una revoluționară, nu una care să pună în pericol ordinea constituțională a lumii veterinare, ci o întrebare simplă, de bun-simț, din categoria celor pe care le pui fără să te gândești că ar putea provoca un accident diplomatic:

„De ce?”

„În baza căror argumente?”

„Cine a decis?”

„Există o analiză?”

În mod normal, într-o lume sănătoasă, răspunsul ar trebui să vină firesc, calm si argumentat corect. Numai că există oameni pentru care întrebarea în sine reprezintă deja o formă de agresiune. Nu conținutul ei, nu tonul, nu intenția, ci …simplul fapt că a fost rostită. Din acel moment, nu mai discutăm despre subiect, ci despre caracterul celui care a avut imprudența să întrebe.

Si atunci, te poți intreba: De unde această neliniște? De ce această iritare aproape fiziologică în fața unei simple cereri de explicații?       

Probabil pentru că, în anumite medii, întrebările au început să fie confundate cu revolta, iar curiozitatea sau opinia personala bazata pe argumente cu lipsa de loialitate. Nu contează că omul caută răspunsuri. Ca in fapt a dovedit in timp, in foarte mult timp ca nu doreste decat mai bine pentru intreaga profesie! Contează că a tulburat liniștea. Iar liniștea, după cum se știe, este o valoare fundamentală.

Uneori chiar mai importantă decât adevărul.

Există apoi acel tip de credință pe care o întâlnești mai degrabă în religie decât în administrație, și anume convingerea că instituțiile sunt, prin definiție, incapabile să greșească. Nu există decizii neinspirate. Nu există conflicte de interese. Nu există favoritisme. Nu există erori de judecată. Există, eventual, oameni care n-au înțeles. Dacă se plâng zece colegi, sunt niște nemulțumiți. Dacă se plâng o sută, este o coincidență. Dacă se plâng o mie, probabil că există o problemă de comunicare. Dar niciodată, absolut niciodată, nu se pune problema că poate, într-o fracțiune de secundă, o instituție condusă de oameni ar putea să facă ceea ce oamenii fac din când în când: să greșească.

Instituția, în această concepție, nu este nicicum o construcție imperfectă, alcătuită din indivizi cu limite și slăbiciuni, ci un fel de “organ superior”, o combinație între Vatican, Academia Franceză și nava Enterprise, în care orice decizie este rezultatul unei înțelepciuni pe care muritorii de rând nu o pot înțelege pe deplin. Interesant este că aceeași exigență intelectuală care se aplică unui coleg care și-a permis să pună o întrebare dispare complet atunci când vine vorba despre propria tabără, despre prozelitii aflati in linia intai a .. interesului de grup.

Pentru că, în definitiv, nu trebuie să fii perfect, trebuie doar să fii de partea bună a mesei.

Și, poate, nimic nu este mai fascinant decât această capacitate extraordinară de adaptare pe care anumite personaje o dezvoltă de-a lungul timpului. Sunt oameni care au traversat toate epocile, toate conducerile, toate reformele și toate promisiunile de reformă cu aceeași seninătate cu care o pisică trece dintr-un fotoliu în altul. Au fost aproape de fiecare președinte, au aplaudat fiecare strategie, au salutat fiecare reorganizare și au combătut, cu un devotament aproape romantic, orice formă de opoziție. Până la un moment dat când hotărăsc cumva că … învingătorii sunt in alta barcă. Și cum ei stau deobicei cu fundu’n două luntrii.. sar instinctiv in cea “învingătoare”.

Principiile lor sunt de o flexibilitate admirabilă. Atât de admirabilă, încât uneori ai impresia că privești un exercițiu de yoga instituțională. Se pliază elegant pe orice schimbare, explică de fiecare dată că exact aceasta este direcția corectă și reușesc performanța remarcabilă de a fi fost întotdeauna de acord cu prezentul, indiferent ce formă a avut acesta. Ei neavând deseori nici cea mai vagă idee despre prevederi in vigoare sau reguli existente deja in lege sau alte acte normative.

Există, desigur, și conceptul de “unitate”, cuvânt care produce în anumite cercuri un fel de emoție aproape mistică. Despre unitate se vorbește mult, cu solemnitate și cu o frecvență care te-ar face să crezi că toate marile probleme ale profesiei se rezolvă prin pronunțarea repetată a acestui cuvânt.

Numai că unitatea aceasta are o definiție aparte. Ea nu presupune pluralism, dezbatere sau diversitate de opinii, ceea ce ar fi, să recunoaștem, teribil de obositor. Nu. În accepțiunea sa ideală, unitatea înseamnă acea stare de armonie perfectă în care toată lumea este de acord cu toată lumea, iar cei care nu sunt de acord sunt considerați, printr-un miracol logic, adversarii unității.

Un fel de cor în care toți cântă aceeași notă și în care singurul vinovat pentru lipsa armoniei este omul care a avut imprudența să observe că partitura s-a pierdut pe drum.

Poate însă cel mai interesant fenomen rămâne relația cu adevărul. Pentru că, în lumea aceasta, adevărul nu este neapărat ceea ce este, ci ceea ce poate fi spus de cine trebuie.

Dacă un coleg aduce documente, argumente sau întrebări incomode, analiza nu începe niciodată cu faptele. Faptele sunt plictisitoare. În schimb, persoana este infinit mai interesantă. Cine este? Ce urmărește? Ce frustrări are? De ce vorbește acum? Oare nu are interese ascunse?

Este exact ca în situația în care cineva ar anunța că ninge, iar întreaga dezbatere s-ar concentra pe trecutul meteorologului, pe prieteniile lui și pe eventualele lui resentimente față de anotimpul cald, în timp ce, afară, oamenii ar continua să alunece pe gheață. Și atunci “găsim” ( sau fabricăm dacă e cazul nb) un “bun samaritean” de pe stradă “apărut” si care depune plângere “cu dedicație” exact când trebuie, unde trebuie și… “cui trebuie”! In cinci exemplare, frumos tipărite, plagiate.. intre ele…

Și poate că aici se află, de fapt, micul nostru paradox. Pentru că toată lumea vorbește despre profesie, însă uneori ai impresia că foarte puțini mai vorbesc despre profesioniști. Toată lumea vorbește despre prestigiu, dar aproape nimeni despre probleme. Toată lumea vorbește despre respect, însă respectul pare să circule pe un singur sens, asemenea unei străzi prost semnalizate.

Și, cu toate acestea, profesia merge înainte.

Nu datorită tăcerii. Nu datorită unanimității. Nu datorită celor care confundă disciplina cu obediența și loialitatea cu absența gândirii critice.

Ci datorită acelor oameni ușor incomozi, ușor încăpățânați și, uneori, suficient de naivi încât să creadă că instituțiile există pentru membri și nu membrii pentru instituții. Acei oameni care încă mai au prostul obicei de a pune întrebări, de a cere explicații și de a crede că transparența nu este un moft occidental, ci o formă elementară de respect.

De obicei, ei sunt primii suspectați, primii ironizați și primii acuzați că tulbură pacea. Ceea ce este, într-un fel, adevărat. Pentru că liniștea absolută este minunată, numai că ea se întâlnește, de regulă, în biblioteci și în cimitire.

Iar o profesie vie, slavă Domnului, nu seamănă nici cu una, nici cu cealaltă.

Oare nu cumva și de aici ni se trag multe dintre relele care s-au abătut, în ultimii ani, asupra profesiei noastre? Oare nu această inversare lentă a priorităților, această tendință de a pune instituția înaintea profesiei și mecanismul înaintea oamenilor, ne-a adus, pas cu pas, în situația în care ne aflăm astăzi?

Este, desigur, doar o întrebare. Una retorică, dacă vreți. Încă una dintre acele întrebări pe care îndrăznesc să le pun cu același risc, deja bine cunoscut, de a fi considerat nemulțumit, conflictual, resentimentar, lipsit de spirit colegial sau, după caz, suspect de spirit critic. Dar poate că profesiile nu se îmbolnăvesc niciodată din cauza celor care pun întrebări. Poate că, dimpotrivă, ele încep să sufere atunci când întrebările dispar, când liniștea devine mai prețioasă decât adevărul, iar confortul unanimismului ajunge să fie confundat cu sănătatea instituțională.

Și poate că tocmai de aceea, într-o profesie care și-a făcut un crez din a căuta cauzele bolii înainte de a prescrie tratamentul, ar fi util să ne întrebăm, din când în când, dacă nu cumva unele dintre simptomele pe care le observăm în jurul nostru sunt, de fapt, reflexia unei afecțiuni mai vechi, mai profunde și mai greu de acceptat.

Este, repet, doar o întrebare!

Chiar dacă, după cum am învățat deja, uneori nimic nu sperie mai tare un sistem decât o întrebare pusă cu bună-credință si …aproape sigur o să mai apară un “bun samaritean de pe strada” cu o reclamatie bine ticluită in cinci exemplare.. câte unul pentru fiecare membru al unui birou, de exemplu.