Un medic veterinar care a dorit să își păstreze anonimatul ne-a scris la redacție o mărturie tulburătoare despre unul dintre acele cazuri pe care niciun profesionist nu le uită vreodată. O situație reală, încărcată de emoție, dileme etice și presiunea responsabilității medicale: eutanasierea unei cățelușe bătrâne, în suferință, după ce proprietarul fusese refuzat de un alt coleg.

Redăm în integralitate mesajul primit, în speranța că vocea acestui medic va aduce mai multă înțelegere asupra realităților emoționale și etice pe care profesia veterinară le presupune, dincolo de consultații, tratamente și protocoale.

Textul original a fost editat doar pentru introducerea diacriticelor, cu ajutorul AI. Imaginea care însoțește acest articol este una generică, de ilustrație, și nu reprezintă animalul sau familia menționată în scrisoare.

Dacă și tu ai o poveste pe care ai dori să o împărtășești, scrie-ne, vocea ta poate aduce înțelegere, empatie și sprijin pentru întreaga comunitate veterinară.

"Bună ziua,

Scriu aceste rânduri cu rugămintea de a-mi păstra anonimatul. Nu îmi este ușor să vorbesc despre acest caz, însă cred că este important pentru înțelegerea presiunilor emoționale și etice pe care le trăim noi, medicii veterinari, în astfel de momente.

În urmă cu ceva timp, la cabinet a venit un proprietar cu o cățelușă metis de teckel, în vârstă de 15 ani. Era o femelă nesterilizată, diagnosticată cu tumori mamare multiple, cu metastaze vizibile, respirând greu, cu mobilitate redusă și cu o calitate a vieții profund afectată. Simptomele erau avansate, iar suferința era evidentă.
Proprietarul nu venise la mine prima dată. Fusese anterior la un alt coleg, care a refuzat procedura de eutanasiere. Motivele colegului nu le cunosc și nu le judec, fiecare medic are propria analiză, propriile principii și propriile limite. Dar proprietarul era complet dezorientat, speriat, epuizat emoțional și vinovat că nu mai putea face nimic pentru cățelușă.

A intrat în cabinet cu animalul în brațe și cu ochii în lacrimi. „Vă rog doar să o ajutați să nu mai sufere”, mi-a spus încă de la ușă. În astfel de momente, medicul nu mai este doar medic. Devine și consilier, și sprijin emoțional, și ghid în una dintre cele mai dureroase decizii pe care un om le poate lua.

Am început consultația cu o discuție calmă, realistă, dar cu multă empatie. I-am explicat proprietarului ce înseamnă calitatea vieții, criteriile medicale pe care le evaluăm și diferența dintre tratament paliativ și prelungirea inutilă a suferinței. I-am arătat, cu blândețe, dovezile fizice ale degradării ireversibile: metastazele multiple, respirația dificilă, deshidratarea, durerea evidentă la palpare.

Nu mi-a cerut să o „pun la somn”. Mi-a cerut ceva mult mai greu: să îi confirm că nu mai există nicio șansă fără suferință.

În astfel de clipe, cea mai dificilă parte nu este procedura medicală, ci cuvintele pe care trebuie să le rostești pentru a ajuta un om să înțeleagă și să accepte realitatea. Rolul nostru, cred eu, nu este să luăm decizia în locul proprietarului, ci să îi oferim informația și sprijinul necesar pentru ca el să poată lua cea mai umană decizie pentru animal. Este eutanasierea o dovadă de umanitate? Nu știu și nici nu am căderea să răspund eu, la modul general, la această întrebare.

Dar să revenim la caz. După ce am evaluat totul și am răspuns la fiecare întrebare, proprietarul a spus plângând:
„Dacă spuneți că asta e cel mai bine pentru ea, atunci vă rog… să o ajutați să plece liniștită.”

Am efectuat eutanasierea în condiții de maximă demnitate și minimă suferință. L-am rugat pe proprietar să stea cu ea, dacă dorește. A stat. A chemat și familia. Au mângâiat-o până în ultima secundă și i-au repetat că o iubesc. A plâns alături de soție, om matur, de peste 50 de ani și împreună cu fata lor, o puștoaică adolescentă.

Pentru mine, ca medic, acele momente sunt întotdeauna un amestec de profesionalism și emoție greu de controlat. Deși am învățat să fim stabili, nu suntem imuni la durerea unei familii care își pierde animalul.

După procedură, i-am însoțit pe proprietari la ușă, le-am explicat pașii următori și le-am oferit câteva recomandări despre cum să gestioneze perioada de doliu. Mi-au mulțumit.

După ce au plecat, am rămas câteva minute singur, în liniștea cabinetului, respirând adânc. Fiecare astfel de caz lasă o urmă. Nu pentru că procedura e dificilă, ci pentru că în acea cameră, medicul devine martor la una dintre cele mai intime și dureroase legături dintre un om și animalul lui.

Scriu asta nu pentru a primi validare, ci pentru că vreau să înțeleagă cei care citesc un lucru fundamental: medicii veterinari nu eutanasiem animale; eutanasiem suferință.
Și chiar și atunci când știm că este decizia corectă, emoția momentului rămâne cu noi mult timp după ce ușa cabinetului se închide.

Vă mulțumesc că ați citit.
Sper ca experiența mea să ajute la înțelegerea faptului că medicina veterinară nu este doar despre tratament, ci și despre compasiune, responsabilitate și echilibrul fragil dintre suferință și iubire."

De 16 ani, Veterinarul.ro prezintă faptele și dezbaterile din profesie, cu scopul de a informa și sprijini comunitatea veterinară. Publicăm articole care reflectă atât perspectivele medicilor, cât și impactul asupra societății. Mulțumim pentru contribuția și implicarea adusă, editorilor și abonaților medici veterinari români, fără de care nu am fi putut exista. Le datorăm recunoștința noastră pentru perseverența de a rămâne fideli principiului care ne ghidează din prima zi: Veterinarul.ro există pentru și împreună cu comunitatea veterinară din România.