Doi motani, Gary și Shaggy, au fost identificați ca prezentând sindrom Marfan, o afecțiune ereditară rară a țesutului conjunctiv. Cazurile lor reprezintă prima caracterizare moleculară a sindromului Marfan la pisicile domestice, potrivit unui studiu publicat în Scientific Reports.

Încă de când erau pui, cei doi motani prezentau membre neobișnuit de lungi. Ulterior, examinările au evidențiat modificări la nivelul structurilor oculare și dilatarea aortei. Investigațiile au confirmat luxația bilaterală a cristalinului și dilatarea rădăcinii aortei, alături de membrele lungi. Autorii studiului au identificat aceste caracteristici drept manifestări specifice sindromului Marfan.

Examinarea histopatologică a aortei ascendente a evidențiat fibre elastice fragmentate și dezorganizate, modificări compatibile cu afectarea funcției fibrilinei-1.

Cercetătorii de la Cornell University College of Veterinary Medicine și Baker Institute for Animal Health, împreună cu colaboratori externi, au descoperit că ambii frați, proveniți dintr-o populație de pisici fără o rasă definită, prezentau o variantă în gena FBN1 (fibrillin 1).

Sindromul Marfan este o afecțiune ereditară rară a țesutului conjunctiv, care afectează aproximativ o persoană din 4.000. La oameni, boala este transmisă autozomal dominant și este provocată de variante ale genei FBN1. Potrivit autorilor studiului, modelele animale spontane ale acestei boli sunt rare.

Gena FBN1 codifică fibrilina-1, o proteină prezentă în vasele de sânge, oase, ligamente, piele și ochi.

O variantă genetică cu funcție parțială

Secvențierea întregului genom a identificat la cei doi motani o variantă homozigotă într-o regiune implicată în procesarea ARN-ului, situată la trei perechi de baze înaintea exonului 22 al genei FBN1. Varianta nu a fost identificată într-un grup de comparație format din peste 1.000 de pisici.

Fiecare dintre cei doi motani a moștenit câte două copii modificate ale genei, una de la fiecare părinte. Acest tipar de transmitere este diferit de cel observat la oameni, unde o singură copie modificată a genei este suficientă pentru apariția sindromului Marfan.

Pentru a determina modul în care varianta afectează procesarea genei, cercetătorii au utilizat secvențiere Oxford Nanopore a ADN-ului complementar. Rezultatele au arătat că exonul 22 lipsea din 73% dintre transcrierile analizate, ceea ce afectează al doilea domeniu hibrid al fibrilinei-1.

Varianta este descrisă ca fiind hipomorfă, ceea ce înseamnă că reduce funcția genei fără să o elimine complet. Deoarece situsul de procesare permite în continuare o anumită funcționare, gena produce și cantități reduse de transcris normal.

Autorii au descris această situație drept „heterozigozitate funcțională”: deși pisicile sunt homozigote din punct de vedere genetic, la nivel molecular se comportă mai degrabă ca niște indivizi heterozigoți.

Potrivit Cornell University, această funcție parțial păstrată a genei ar putea explica faptul că cei doi motani au supraviețuit până la vârsta adultă.

Posibile implicații pentru diagnostic și cercetare

Descoperirea poate contribui la recunoașterea unor cazuri similare și la dezvoltarea unor teste genetice pentru această afecțiune.

„Rezultatele oferă o bază pentru îmbunătățirea diagnosticului veterinar”, a declarat Jacquelyn Evans, PhD, profesor asistent la Baker Institute for Animal Health și autor principal al studiului. Ea a explicat că descoperirea îi poate ajuta pe medicii veterinari să recunoască în viitor cazuri similare și poate contribui la dezvoltarea unor teste genetice.

Autorii studiului consideră că aceste cazuri oferă informații comparative despre baza genetică și moleculară a sindromului Marfan.

Jacquelyn Evans a subliniat și rolul proprietarilor animalelor în realizarea descoperirii. 

„Această descoperire este un exemplu foarte bun despre modul în care proprietarii pot colabora cu experți în medicină veterinară și genetică pentru a afla lucruri care ar putea ajuta alte animale în viitor”, a declarat aceasta. Ea a adăugat că studiul ilustrează abordarea comparativă care a făcut parte mult timp din cercetările desfășurate la Baker Institute for Animal Health.

La cercetare au colaborat și specialiști de la Ghent University din Belgia, University of Pennsylvania și Schwarzman Animal Medical Center din New York.

Sursa: dvm360.com